Dacă cineva se mai îndoia că în cazul lui Gregorian Bivolaru sunt exercitate uriaşe presiuni, în mod evident abuzive, pe linie politică, pe linie judiciară şi mediatică, atunci ultima decizie ce a fost luată de autorităţile din Franţa este de natură să spulbere întrutotul acest gen de îndoieli. Ceea ce (doar în aparenţă) surprinde de data aceasta este faptul că exact acelaşi gen de abuzuri cu care din păcate MISA și yoghinii suntem – s-ar putea spune – obişnuiţi în România, a fost totuși posibil să se petreacă şi în Franţa, o ţară unde ne aşteptam ca legile constituţionale şi prevederile internaționale europene să fie respectate la standardele unei ţări pe care o identificam cu o emblemă a culturii, a civilizaţiei, dar mai ales a respectării neabătute a drepturilor omului (ce au fost consfințite prin LEGE).
Şi totuşi, iată că prin Decizia Nr. 4082/12 din iulie 2016 a Curții de Casație din Franţa, Secția Penală, a fost respins recursul formulat de Gregorian Bivolaru, după ce Curtea de Apel din Paris decisese să pună în aplicare mandatul european de arestare emis pe numele său, ignorând ilegalităţi vădite, atât de numeroase, de stridente şi revoltătoare, încât orice profesionist de bună credinţă ce are cunoștințe profunde în domeniul juridic (şi nu numai) este pur şi simplu cutremurat de amploarea şi încrâncenarea cu care s-a acționat împotriva unui … profesor de yoga.
Conform Convenţiei de la Geneva, domnul Bivolaru avea dreptul la liberă circulaţie în spaţiul european (deci inclusiv în Franţa), cu excepţia României, iar la solicitările Camerei de Instrucție a Curţii de Apel din Paris autorităţile suedeze au pledat în mod ferm pentru menținerea statutului de azilant politic al lui Gregorian Bivolaru. Răspunsul primit din partea Suediei a fost – chiar de două ori la rând – în mod categoric şi fără echivoc, de susținere a domnului Bivolaru și de reafirmare clară a tuturor motivelor întemeiate pentru care a primit acel statut.
Decizia de admitere a cererii de extrădare formulată de statul român apare tocmai de aceea ca fiind total anacronică și ea denotă o situație în care judecătorii francezi ai Curții de Casație aveau în ultimă instanță datoria să evalueze care dintre sistemele judiciare, cel român sau cel suedez, este mai credibil. Decizia Curții de Apel iată că a dat o așa-zisă „valoare” doar documentelor ce au fost trimise de România, ignorând în totalitate poziția Suediei, iar Completul Curții de Casație a confirmat acest punct ciudat de vedere care a uimit și chiar a revoltat autoritățile suedeze. Iată de ce pentru mulți este absolut evident că refuzul ce a fost dictat săptămâna trecută de aceşti magistraţi ascunde – dincolo de aparențe – anumite intervenţii ilegale ce s-au exercitat din culise.
După cum deja am menţionam anterior, acest caz (clar ca lacrima în viziunea unor avocați foarte competenți) abundă de multe alte elemente bizare, pe care un judecător chiar începător, dar de bună-credinţă le-ar fi putut observa imediat cu cea mai mare uşurinţă.
Un astfel de element straniu este acela că deşi Gregorian Bivolaru a fost condamnat pentru o aşa-zisă relaţie amoroasă cu o minoră, el a fost totuși plasat de autorităţile române pe lista fugarilor cei mai căutați din Europa ce trebuie prinşi de Europol. Autorităţile – oarbe, am putea spune – de la Bucureşti nu au ţinut deloc cont că Bivolaru nu era absolut deloc un fugar, ba dimpotrivă, el avea (şi are în continuare) statutul de azilant politic. Cu toate acestea, chiar dacă Europol este în mod curent mobilizată doar pentru condamnări mult mai grave decât aceea de „act sexual cu o minoră”, autorităţile române au falsificat în mod intenționat documentele ce au fost apoi furnizate către Europol şi au minţit cu insolenţă că acesta ar fi fost condamnat pentru „exploatare sexuală a copiilor şi pornografie infantilă”! Aceasta nu a fost nicidecum o eroare pentru că în pofida faptului că au fost sesizate asupra acestui fals grosolan, atât Poliţia română cât şi Europol şi-au continuat apoi demersurile abuzive de prindere şi extrădare a yoghinului Gregorian Bivolaru.
Este foarte greu să credem că dacă instanţele din Franţa ar fi dorit cu adevărat să facă dreptate nu ar fi observat, aşa cum de altfel au făcut-o magistraţii suedezi, că dosarul lui Gregorian Bivolaru a fost încă de la început o sinistră înscenare săvârșită la comandă politică ce a avut scopul ascuns al incriminării sale cu orice preţ. Chiar şi un studiu superficial al cazului pune imediat în evidenţă că minora respectivă a fost desemnată împotriva voinţei sale în postura de „victimă”, ea fiind obligată în condiţii ilegale de către procurori să semneze o declaraţie de incriminare a lui Bivolaru ce i-a fost dictată sub amenințare și constrângere. Tânăra fusese luată cu forţa printr-o ambuscadă a poliţiei pentru care CEDO a decis anul acesta că statul român este obligat să plătească practicanţilor yoga – ce au fost victime și care au fost atunci vizaţi – aproape 300 000 de euro drept despăgubiri.
Avocaţii lui Gregorian Bivolaru au arătat de asemenea magistraţilor francezi – cu ocazia procesului – că în România are loc de peste 20 de ani o înverşunată campanie de linşaj mediatic, ce a fost susţinută și de autorităţi şi care a fost îndreptată împotriva profesorului Bivolaru, fondatorul şcolii de yoga MISA. Merită să observăm că din februarie, de când Gregorian Bivolaru a fost reţinut în Franţa, întreaga mass-media din România în frunte cu agenţiile de ştiri, s-a raliat – aproape în unanimitate – la strategia mincinoasă a autorităţilor române şi afirmă în fals și anapoda că fondatorul MISA ar fi fost condamnat pentru „trafic de persoane”. Este, desigur, clar ca lumina zilei că nu se poate ca presa, care a urmărit avidă orice detaliu din procesele avute de Gregorian Bivolaru, să nu ştie – nici până acum – că în realitate acesta a fost achitat de acuzaţia de „trafic de persoane” atât în cele 3 faze ale dosarului finalizat definitiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de către Tribunalul Cluj.
Iată deci o serie de constatări simple, ce sunt însă extrem de uşor de verificat, şi pe care orice judecător experimentat le poate sesiza aproape de la prima vedere în dosarul lui Gregorian Bivolaru. Concluzia normală care reiese de aici este însă extrem de importantă şi în acelaşi timp gravă: există o ciudată colaborare abuzivă şi ilegală în care au participat nu numai autorităţile din România, ci și anumiţi responsabili Europol, precum şi mai mulţi oficiali din Franţa, iar toate aceste colaborări de taină, bizare și obscure, sunt susţinute în mod zgomotos în România printr-o uriaşă manipulare mediatică.
Se pare că judecătorii francezi care au avut pe mână acest dosar nu au fost deloc cutremuraţi de această concluzie. Toate acestea ne îndreptăţesc să deducem că aceştia sunt şi ei parte din această colaborare și că modul în care au acţinat se explică prin aceea că, în mod cert, au primit ordine din culise.
Înţelegem, de asemenea, că parcursul acestui dosar – ce evidențiază în mod indirect nenumărate dovezi ale acestei conspiraţii întunecate – a fost curmat atât de brusc tocmai pentru a nu se ajunge la situaţia ca respectivele nedreptăţi să ajungă să fie cunoscute şi de alţi oficiali, care nu ar fi fost la fel de dispuși să tolereze ceea ce s-ar fi putut descoperi în el. Ar fi fost astfel foarte posibil ca cei care nu s-ar fi lăsat manipulaţi să îi demaşte pe cei care au tras sforile din culisele acestui caz atât de plin de uimitoare abuzuri.
Bineînţeles, ne putem da seama că înverşunarea cu care aceste puteri din umbră au acţionat şi acţionează împotriva profesorului de yoga Gregorian Bivolaru indică în același timp faptul că aceştia îl consideră ca fiind extrem de deranjant şi foarte periculos pentru ei. De un singur lucru nu ţin cont aceşti păpuşari satanici ce operează din umbră: dincolo de toată puterea şi manevrele lor insidioase există însă o Justiție Divină (JUSTIȚIA IMANENTĂ) ce nu va putea fi niciodată nici înşelată și nici învinsă.
Vom detalia acum unele aspecte concludente cu caracter juridic care dovedesc abuzurile imense care s-au făcut în acest caz şi faptul că hotărârea Curții de Casație din Paris este o hotărâre judecătorească dată la ordin.
I. În acest sens este semnificativ faptul că Decizia Nr. 4082/12 iulie 2016 a Curții franceze de Casație, Secția Penală, ignoră punctul de vedere al judecătorului raportor. Raportul întocmit de judecătorul raportor s-a aflat și se află mereu la baza deciziilor Curții, aceasta deoarece respectivul judecător este și el unul dintre membrii completului respectiv de judecată.
De această dată, într-un mod cu totul neobișnuit – ce ridică mari semne de întrebare –, Decizia Nr. 4082/12 iulie 2016 a Curții de Casație, Secția Penală, face complet abstracție de concluziile Raportului Nr. 1684000/27 iunie 2016, întocmit cu migală și profesionalism exemplar de către doamna judecător raportor Delphine Chauchis, cu privire la recursul formulat de domnul Gregorian Bivolaru împotriva deciziei Camerei de Instrucție a Curții de Apel din Paris, din data de 8 iunie 2016, care a ordonat predarea acestuia autorităților judiciare române în vederea executării unui mandat european de arestare.
Respectivul raport a demonstrat cu o mulțime de argumente tehnice și doctrinare că în speța respectivă sunt de fapt implicate două instituții de drept, iar legislația europeană nu prevede care dintre ele are întâietate.
Este vorba despre instituția mandatului european de arestare, pe de o parte, și instituția azilului politic al unui cetățean european, pe de altă parte.
Raportul punctează cât se poate de clar faptul că este stringent necesar ca instanța de judecată să se aplece asupra acestei chestiunii de primă importanță, care nu a fost încă tranșată la nivelul legislației europene, și indică faptul că nu există niciun precedent în acest sens. Ca atare este recomandat – clar ca lumina zilei – de către judecătorul raportor să se trimită mai întâi o întrebare cu caracter pre-judiciar către Curtea de Justiție de la Luxembourg, cea care este îndrituită să dea interpretarea finală priorității aplicării acestor duă instituții de drept european.
Raportul arată că în absenţa unei legislații clare care este de natură să determine care dintre cele două instituții juridice se aplică în mod prioritar, orice hotărâre judecătorească ce ar putea fi dată de către orice instanță a unei țări din comunitatea europeana este tocmai de aceea arbitrară.
În susținerea acestei necesități firești și imperioase, Raportul Nr. 1684000/27 din iunie 2016, întocmit de către doamna judecător-raportor Delphine Chauchis citează din Fișa tehnică stabilită de Uniunea Europeană în anul 2016 cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului în Uniune, care expune că: „Curtea de justiție a subliniat de mult timp necesitatea de a respecta drepturile fundamentale ale oricărui individ. Importanta sa jurisprudență fixează norme clare de protecție bazându-se pe un ansamblu de surse de drept: dispoziții ale tratatelor, inclusiv Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii, convențiile internaționale la care fac referire tratatele – este în special cazul Convenției europene de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și cazul Convenției de la Geneva din 1951 relativă la statutul refugiaților –, drepturile fundamentale așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, instrumentele juridice internaționale la care sunt parte atât statele membre, cât și cele la care Uniunea este parte.
Curtea de justiție examinează compatibilitatea atât a legislației adoptate de Uniune cu drepturile fundamentale, cât și a măsurilor luate la nivel național de către statele membre în aplicarea sau în numele dreptului Uniunii.”
Raportul Nr. 1684000/27 din iunie 2016, întocmit de către doamna judecător-raportor Delphine Chauchis, citează de asemenea Carta drepturilor fundamentale care dispune că: „Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”
Același Raport invocă practica judiciară intra-europeană, și anume cazul Melloni (nota 14) (din 26 februarie 2013, Melloni, C-399/11), în care se punea problema de a ști dacă se poate considera că există o prezumție de respectare a drepturilor fundamentale de către toate statele membre ale Uniunii europene și care este forța acestei prezumții.
În cazul Radu (29 ianuarie 2013, C-396/11), CJUE s-a pronunțat de asemenea cu privire la aspectul de a ști dacă judecătorii statutului de executare a extrădării pot refuza predarea unei persoane căutate pe motiv că aceasta nu a fost audiată de către autoritățile statului membru emitent înainte de emiterea mandatului. În acest caz, avocatul general Sharpston a respins ideea conform căreia memoriul deciziei-cadru, ori al jurisprudenței curții, la finalul căreia statele membre sunt ținute să răspundă unui mandat european de arestare cu riscul de a compromite în mod grav obiectivele deciziei-cadru, nu putea exclude în mod total orice considerație relativă la drepturile omului. Aceasta preciza astfel că: „Articolul 1 paragraful 3 din decizia-cadru indică în mod clar că aceasta nu afectează obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, așa cum sunt acestea consacrate de articolul 6 UE (devenit, după modificare, articolul 6 TUE). Rezultă din aceasta, după părerea mea, că obligația de a respecta aceste drepturi și principii impregnează orice decizie-cadru. În mod implicit, aceste drepturi pot fi așadar luate în considerare pentru a fundamenta o decizie de neexecutare a unui mandat european de arestare.”
Deși apărătorii domnului Bivolaru au cerut la rândul lor lămurirea priorității aplicării uneia dintre cele două instituții, cea a mandatului European sau a instituției statutului de azilant intra-european, prin amânarea cauzei până la obținerea unor lămuriri sub aceste aspecte de la CJUE, iar Raportul judecătorului raportor a argumentat în mod pertinent temeinicia unei astfel de cereri, Completul de Judecată nu a dat deloc curs acestor solicitări oportune și au judecat cauza, apreciind – ÎN MOD VĂDIT ARBITRAR – că executarea mandatului de arestare este prioritară față de statutul de refugiat.
II. Pe de ală parte, Decizia Nr. 4082/12 din iulie 2016 a Curții de Casație, Secția Penală, era necesar să analizeze: „Dacă există motive obligatorii sau facultative de refuz și în special dacă mandatul european de arestare emis de autoritățile judiciare române a fost emis cu scopul de a-l condamna pe BIVOLARU pentru opiniile sale politice sau dacă acesta poate aduce atingere situației sale din acest motiv”.
Analiza acestor aspecte a fost însă extrem de superficială, instanța afirmând că din documente rezultă că: „Dl. BIVOLARU este cerut în scopul executării unei condamnări pronunțate pentru săvârșirea unei infracțiuni de drept comun; afirmațiile lui BIVOLARU conform cărora a fost condamnat pentru opiniile sale politice constituie o simplă alegație;
Instanța mai arată că are în vedere și decizia CEDO, AMARANDEI c. ROMÂNIEI, din data de 26 aprilie 2016, referitoare la operațiunea polițienească din data de 18 martie 2004, citată anterior, în care CEDO a respins „o discriminare întemeiată pe apartenența reclamanților la MISA în dreptul acestora de a-și manifesta convingerile”; …„În speță, CEDO constată că SRI supraveghea activitățile MISA încă de la crearea sa, în 1990. Deși motivele acestei supravegheri erau legate în parte de exprimarea opiniilor considerate contrare deciziilor de politică externă ale statului, rezultă totuși din documentele de la dosar că operațiunea polițienească din data de 18 martie 2004 a avut loc ca urmare a unor indicii de comitere a unor infracțiuni penale în unele imobile MISA. În consecință, Curtea apreciază că nu se află în prezența unor elemente grave, precise și concordante pentru a concluziona că începerea urmăririi lui Gregorian BIVOLARU și a altor membri MISA și autorizația de perchiziționare a acestor imobile au urmărit un scop de discriminare care să aducă atingere libertății reclamanților de a-și manifesta convingerile.”
Așadar Motivarea Deciziei, departe de fundamentarea ei pe probe, are in vedere aspecte de ordin circumstanțial, fără sa facă minime demersuri pentru a verifica legătura cu acest dosar a probelor la care face referire şi care au fost totuși administrate în alte dosare.
Instanța franceză afirma că nu ar fi probe care să demonstreze că nu îi sunt respectate drepturile lui Gregorian Bivolaru pentru că, într-o altă cauză, care nu îl privea pe Bivolaru, CEDO a concluzionat că petenții respectivi (tot yoghini) nu au dovedit că sunt victimele discriminării.
Judecătorii francezi de la Curtea de Casație fac o bizară extrapolare a cazului judecat la CEDO, susținând în mod ilogic că, dacă în cazul petenților din cauza Amarandei contra România nu s-a dovedit discriminarea petenților, ci doar aplicarea de rele tratamente, înseamnă că nici Gregorian Bivolaru nu a fost discriminat.
Este complet ignorat astfel faptul că dl. Bivolaru este în faza de judecare a propriului său dosar pe rolul CEDO, existând șanse uriașe să se constate încălcări de acest tip în cazul său chiar dacă cererea în cauza Amarandei contra România nu s-a făcut dovada că au fost discriminați.
Așadar motivarea deciziei extrapolează într-un mod total abuziv și în mod vădit bizar asupra d-lui Bivolaru Gregorian o decizie CEDO dată faţă de alte persoane. Curtea de Casație ar putut să valideze aceasta extrapolare dacă :
a. ar fi admis şi administrat probe directe – documente, martori, studii etc. – din care să rezulte că d-lui Bivolaru Gregorian nu îi este încălcat acest drept;
sau
b. ar fi soluționat cauza după soluționarea dosarului domniei sale la CEDO.
Pentru edificare redăm în cele ce urmează un extras din Raportul Judecătorului raportor.
RAPORT (extract)
Nr. 1684000
Cazul Bivolaru
Raportor Delphine Chauchis
27 iunie 2016
Cu privire la recursul formulat de domnul Gregorian Bivolaru împotriva deciziei Camerei de Instrucție a Curții de Apel din Paris, din data de 8 iunie 2016, care a ordonat predarea acestuia autorităților judiciare române în vederea executării unui mandat european de arestare.
ISTORICUL FAPTELOR ȘI AL PROCEDURII
Pe 17 iunie 2013, autoritățile judiciare române au emis pe numele domnului Gregorian Bivolaru un mandat european de arestare în vederea executării unei pedepse de 6 ani de închisoare și 5 ani de interzicere a unor drepturi, pronunțată pe 23 aprilie 2010, de către Tribunalul Sibiu, modificată și rămasă definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 14 iunie 2013, pentru fapta de infracțiune sexuală comisă asupra unui minor în 2002, 2003 și până în martie 2004. Domnul Bivolaru a fost arestat pe 26 februarie 2016 în baza unei notificări în sistemul de informație Schengen și apoi în baza mandatului european de arestare emis în condițiile mai sus menționate. Mandatul european de arestare i-a fost notificat pe 27 februarie 2016 de către procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din Paris.
În aceeași zi, magistratul desemnat de prim-președintele Curții de Apel din Paris a ordonat încarcerarea imediată a domnului Bivolaru.
Audiat pe 2 martie 2016 de către președintele Camerei de Instrucție, care i-a notificat în plus documentele suplimentare față de mandatul european de arestare și care proveneau din România, domnul Bivolaru, asistat de avocații săi și în prezența unui interpret de limba română, a indicat că nu consimte să fie predat autorităților judiciare române; audierea a fost așadar fixată pentru data de 23 martie 2016.
Din nou audiat pe 23 martie 2016 de către președintele Camerei de Instrucție, care i-a notificat noile documente provenind de la autoritățile suedeze și române, domnul Bivolaru și-a reiterat, în prezența avocaților și a unui interpret de limba română, refuzul de a consimți la predarea sa către autoritățile române.
Prin decizia din 27 aprilie 2016, Camera de Instrucție a ordonat informații suplimentare pentru ca autoritățile suedeze să îi comunice:
1. Dacă domnul Bivolaru are statutul de refugiat politic în Suedia în sensul art.1 din Convenția generală din data de 28 iulie 1951 relativă la statutul refugiaților.
2. Dacă, în măsura în care decizia a intervenit înainte ca România să se alăture Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, ele estimează că, date fiind circumstanțele ca urmare a cărora acesta a fost recunoscut ca refugiat au încetat să existe, acesta nu mai poate continua să refuze să se prevaleze de protecția țării a cărei naționalitate o are, conform dispozițiilor articolului 1 C (5) a Convenției.
3. Dacă achiziționarea și deținerea în Suedia a unui pașaport fals și a unei cărți de identitate false, bulgare, infracțiuni recunoscute de domnul Bivolaru în fața autorităților judiciare franceze, sunt de natură să conducă la pierderea statutului de refugiat și, în caz de răspuns afirmativ, dacă autoritățile competente intenționează să înceapă o procedură cu privire la aceasta.
4. Dacă domnul Bivolaru este cerut și de către alte state ale Uniunii Europene.
Și ca acestea să le comunice o copie autorizată a deciziilor respective și a documentelor esențiale în baza cărora au lucrat.
Audiat pe 25 mai 2016 de către președintele Camerei de Instrucție, care i-a notificat informațiile suplimentare provenind de la autoritățile suedeze, domnul Bivolaru a fost din nou avizat în prezența avocaților săi și a unui interpret de limba română cu privire la posibilitatea de a consimți la a fi predat autorităților judiciare române, și a declarat că refuză aceasta.
Prin decizia din 8 iunie 2016, Camera de Instrucție a ordonat predarea domnului Bivolaru autorităților judiciare române. Această decizie a fost notificată în aceeași zi prin predarea unei copii petentului.
Prin declarația făcută la grefa Curții de Apel din Paris în data de 8 iunie 2016, doamna Dos Santos, avocată în Baroul Paris, a declarat că formulează în numele domnului Bivolaru un recurs împotriva acestei decizii.
Dosarul a fost primit la Curtea de Casație în data de 13 iunie 2016.
SCP Spinosi și Sureau s-a constituit pe 10 iunie 2016 în vederea susținerii intereselor domnului Bivolaru și a depus un memoriu pe 20 iunie.
*****
ANALIZĂ SUCCINTĂ A MOTIVELOR DE RECURS
Pentru susținerea recursului său, domnul Bivolaru dezvoltă trei motive.
Primul motiv, fondat pe încălcarea art.1 și 33 din Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 relativă la statutul de refugiat, cât și din protocolul său din 31 ianuarie 1967, a art. 18 și 19, alineatul 2, din Carta drepturilor fundamentale, a art. 6 și 78 din Tratatul Uniunii Europene, a articolul unic d) din protocolul nr. 24 cu privire la dreptul de azil pentru resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene, cât și din dispozițiile deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 referitoare la mandatul european de arestare și la procedurile de predare între statele membre, așa cum sunt acestea interpretate din perspectiva tratatelor mai sus menționate, contestă decizia de ordonare a executării mandatului european de arestare și a predării domnului Bivolaru în vederea executării unui mandat european de arestare emis pe 17 iunie 2013, în ciuda statutului de refugiat care i-a fost acordat de către Suedia pe 2 ianuarie 2006 din cauza riscurilor de persecuție la care ar fi expus în România din cauza opiniilor sale politice și religioase:
Prima ramură:
„Acordarea statutului de refugiat de către un stat de primire și principiul nereturnării care decurge din aceasta constituie în mod radical un obstacol în vederea extrădării, predării sau expulzării persoanei de către Franța către țara de origine, atâta vreme cât această protecție convențională continuă, din moment ce riscurile de persecutare în sânul acestui de pe urmă stat au justificat recunoașterea calității de refugiat; că îndeosebi, exceptând situația ignorării punctului d) din articolul unic al Protocolului nr. 24 relativ la dreptul la azil al resortisanților statelor membre UE, Franța nu ar putea să priveze de efect decizia unui stat membru UE de a recunoaște unilateral beneficiul statutului de refugiat al unei persoane, chiar dacă statul al cărei resortisant este persoana a devenit ulterior membru UE; că ordonând predarea litigioasă în virtutea unui mandat european de arestare emis de România fără să țină cont de statutul de refugiat acordat de Suedia în virtutea riscurilor de persecuții în România, camera de instrucție a nesocotit principiul nereturnării garantat în special de Convenția de la Geneva.”
A doua ramură:
„Acea singură circumstanță pentru care decizia-cadru 2002/584/JAI din data de 13 iunie 2002 relativă la mandatul european de arestare și la procedurile de predare între statele membre nu a inserat în mod formal beneficierea de statutul de refugiat printre motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă a unui mandat european de arestare este indiferentă, din moment ce dispozițiile acestui act de drept derivat trebuie interpretate prin prisma tratatelor și a Cartei drepturilor fundamentale, care protejează pe deplin exigențele Convenției de la Geneva, între care, în special, principiul nereturnării refugiaților; că, în acest sens, dispozițiile art. 1, al. 3, din decizia-cadru 2002/584/JAI trebuie interpretate în sensul că, atunci când un resortisant al unui stat membru beneficiază de statutul de refugiat acordat de un alt stat membru din cauza amenințărilor care provin de la acel prim stat, autoritatea judiciară de executare a statului pe teritoriul căruia se află refugiatul trebuie să refuze executarea mandatului european de arestare emis de statul membru de origine; că, refuzând să ia în considerare beneficierea de statutul de refugiat drept un motiv de neexecutare a mandatului european de arestare, camera de instrucție a încălcat aceste dispoziții fundamentale.”
A treia ramură:
„Dacă există vreo dificultate de conciliere între aceste diferite norme europene și tratate internaționale, Curții de casație îi revine să sesizeze CJUE cu o întrebare prejudicială de urgență, pentru o rezolva.”
Al doilea motiv, invocând încălcarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 27 din decizia-cadru din 13 iunie 2002, preliminară, 695-11, 695-12, 695-13, 695-23, 591 și 593 din codul de procedură penală, contestă decizia care consideră că cererea de predare a domnului Bivolaru era regulamentară pe formă și că se acordă această predare:
Prima ramură:
„Rezultă din însuși enunțul deciziei că camera de instrucție a acordat predarea dlui BIVOLARU autorităților române precizând că mandatul și o notă suplimentară indică faptul că acesta este cerut pentru faptul de a fi întreținut „în mod repetat relații sexuale și de perversiune sexuală cu DUMITRU Mădălina”, dar că decizia de condamnare nu se referă decât la faptele de relații sexuale cu o minoră de 18 ani, faptele de „perversiune sexuală” făcând obiectul unei achitări; că, astfel, camera de instrucție, care a acordat o predare ce depășește infracțiunile vizate în decizia de condamnare, a nesocotit principiul specialității și astfel a privat decizia de condițiile esențiale ale existenței sale legale.”
A doua ramură:
„Condiția de reciprocitate de incriminare nu are sens decât dacă infracțiunea este vizată de lista celor 32 de categorii de infracțiuni enumerate de art. 695-23 din Codul de procedură penală; camera de instrucție nu și-a justificat în mod legal decizia și și-a privat decizia de condițiile esențiale ale existenței sale legale, abținându-se să răspundă la elementul peremptoriu al memoriului care sublinia că prin calificarea eronată de exploatare sexuală care fusese bifată de statul emitent s-a obținut efectul de evitare a obligației sale de a se conforma la regula reciprocității de incriminare.”
Al treilea motiv, invocând încălcarea art. 1, paragrafele 3, 5 și 6, paragraful 1 din decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului, din 13 iunie 2002, relativă la mandatul european de arestare și a procedurilor de predare între statele membre, așa cum a fost aceasta modificată prin decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului, din 26 februarie 2009, 1, 4, 6, 48 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii europene, 2, 3, 6, 8 și 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, preliminară, 695-22, 695-22-1, 695-23, 695-24, 591 și 593 din codul de procedură penală, contestă decizia de a acorda predarea domnului Bivolaru autorităților judiciare române:
Prima ramură:
„Predarea persoanei solicitate în virtutea unui mandat european de arestare nu poate fi acordată decât sub rezerva respectării, garantată de art. 1 § 3 din decizia-cadru din data de 13 iunie 2002, a drepturilor fundamentale ale persoanei căutate și ale principiilor juridice fundamentale consacrate de articolul 6 din TUE; astfel, camera de instrucție, care s-a limitat la a examina dacă predarea fusese solicitată pentru motive politice, fără să se pronunțe cu privire la garanțiile care țin de dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, nu și-a justificat legal decizia, privând-o de condițiile esențiale ale existenței sale legale.”
A doua ramură:
„Îi revine camerei de instrucție să examineze dacă există riscuri de rele tratamente, incompatibile cu dispozițiile imperative ale art. 3 din Convenția europeană; în special, ea este ținută să verifice dacă, în circumstanțele speței există motive serioase și dovedite de a crede că, urmare a predării către statul membru emitent, această persoană se va confrunta cu un risc real de a fi supusă în acest stat membru la un tratament inuman sau degradant în sensul acestui articol; așadar, camera de instrucție și-a depășit în mod negativ prerogativele și și-a privat decizia de condițiile esențiale ale existenței sale legale, enunțând că ea nu era autorizată să verifice în mod precis și concret dacă există motive serioase și dovedite de a crede că numitul se va confrunta, din cauza condițiilor de detenție din România, cu un risc real de tratament inuman sau degradant.”
A treia ramură:
„Camera de instrucție era cea căreia îi revenea să solicite informații suplimentare cu privire la locul de detenție pentru a verifica în mod concret dacă condițiile sunt sau nu contrare dispozițiilor art. 3 din Convenția europeană, pentru a determina dacă există motive serioase și dovedite de a crede că numitul se va confrunta, din cauza condițiilor de detenție în România, cu un risc real de tratament inuman sau degradant.”
IDENTIFICAREA ASPECTELOR DE DREPT CARE TREBUIE JUDECATE
Concilierea între executarea unui mandat european de arestare și statutul de refugiat acordat petentului de către unul dintre statele membre ale Uniunii Europene înainte de intrarea în vigoare a tratatului de aderare la Uniunea Europeană a țării solicitante (primul mijloc).
Respectarea principiului specialității (al doilea mijloc).
Verificările operate de autoritățile solicitate cu privire la riscurile de atingere adusă drepturilor fundamentale la care este supusă persoana în cauză prin mandatul european de arestare (al treilea mijloc).
ASPECTE ÎN DISCUȚIE
Biroul dreptului european al serviciului de documentare, de studii și de raport al Curții de Casație a furnizat, la cererea raportorului un ajutor documentar prețios în cadrul prezentului recurs (elemente de doctrină și de jurisprudență colectate de doamna El-Herfi).
A/ Statutul de refugiat:
1. Texte internaționale care instaurează statutul de refugiat și protecția care îi este atașată:
Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 relativă la statutul de refugiat, intrată în vigoare pe 22 aprilie 1954:
Art. 1 din Convenția de la Geneva dă definiția termenului „refugiat”:
„A. Pentru scopurile prezentei convenții, termenul de refugiat se va aplica oricărei persoane:
(1) care a fost considerată refugiat potrivit aranjamentelor din 12 mai 1926 și 30 iunie 1928 sau potrivit convențiilor din 28 octombrie 1933 și din 10 februarie 1938 și protocolului din 14 septembrie 1939 sau ca urmare a aplicării Constituției Organizației Internaționale pentru Refugiați. Hotărârile de neeligibilitate luate de Organizația Internatională pentru Refugiați în timpul mandatului său nu constituie o piedică pentru acordarea calității de refugiat persoanelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de paragraful 2 din prezenta secțiune;
(2) care, în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 și unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, nationalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă.
În cazul unei persoane care are mai multe cetățenii, expresia „țara a cărei cetățenie o are” vizează fiecare dintre țările a cărei cetățenie o are. Nu va fi considerată ca lipsită de protecția țării a cărei cetățenie o are orice persoană care, fără un motiv valabil întemeiat pe o teamă justificată, nu a solicitat protecția uneia dintre țările a cărei cetățenie o are.
B. (1) Pentru scopurile prezentei convenții, cuvintele „evenimente survenite înaintea datei de 1 ianuarie 1951”, ce figurează la art. 1, secțiunea A, vor putea fi înțelese în sensul de:
a) „evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 în Europa”, sau
b) „evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 în Europa sau în altă parte”; și fiecare stat contractant va face, în momentul semnării, ratificării sau aderării, o declarație prin care va preciza sensul pe care înțelege să-l dea acestei expresii din punctul de vedere al obligațiilor asumate de el în virtutea prezentei convenții.
(2) Orice stat contractant care a adoptat formula a) va putea în orice moment să-și extindă obligațiile sale adoptând formula b) printr-o notificare adresată secretarului general al Națiunilor Unite.
C. Această convenție va înceta să fie aplicabilă oricărei persoane vizate de dispozițiile secțiunii A mai sus menționate, în următoarele cazuri:
(1) dacă a solicitat din nou și în mod voluntar protecția țării a cărei cetățenie o are; sau
(2) dacă, după ce și-a pierdut cetățenia, a redobândit-o în mod voluntar; sau
(3) dacă a dobândit o nouă cetățenie și se bucură de protecția țării a cărei cetățenie a dobândit-o; sau
(4) dacă s-a reîntors în mod voluntar pentru a se stabili în țara pe care a părăsit-o sau în afara căreia a stat de teama de a fi persecutată; sau
(5) dacă împrejurările în urma cărora ea a fost recunoscută ca refugiat au încetat să existe, ea nu mai poate continua să refuze protecția țării a cărei cetățenie o are.
Se subînțelege totuși că dispozițiile prezentului paragraf nu se vor aplica oricărui refugiat menționat în paragraful 1 al secțiunii A din prezentul articol, care poate invoca, pentru a refuza protecția țării a cărei cetățenie o are, motive imperioase ce se referă la persecuții anterioare;
(6) în cazul unei persoane care nu are o cetățenie, dacă, nemaiexistând împrejurările în urma cărora a fost recunoscută ca refugiat, ea este în măsură să se întoarcă în țara în care avea reședința obișnuită. Se subînțelege totuși că dispozițiile prezentului paragraf nu se vor aplica oricărui refugiat menționat în paragraful 1 al secțiunii A din prezentul articol, care poate invoca, pentru a refuza să se întoarcă în țara în care el avea reședința obișnuită, motive imperioase ce se referă la persecuții anterioare.
D. Această convenție nu va fi aplicabilă persoanelor care beneficiază în prezent de o protecție sau de o asistență din partea unui organism sau a unei instituții a Națiunilor Unite, alta decât Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați.
Atunci când această protecție sau această asistență va înceta pentru un motiv oarecare, fără ca situația acestor persoane să fi fost reglementată în mod definitiv, în conformitate cu rezoluțiile pertinente adoptate de Adunarea generală a Națiunilor Unite, aceste persoane vor beneficia, de drept, de regimul prevăzut de această convenție.
E. Această convenție nu va fi aplicabilă unei persoane considerate de autoritățile competente ale țării în care această persoană și-a stabilit reședința ca având drepturi și obligații decurgând din faptul că are cetățenia acestei țări.
F. Dispozițiile acestei convenții nu vor fi aplicabile persoanelor despre care ar exista motive serioase să se creadă:
a) că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanității, în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții cu privire la aceste crime;
b) că au comis o crimă gravă de drept comun în afara țării de primire, înainte de a fi admise în aceasta ca refugiați;
c) că s-au făcut vinovate de acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.”
În articolul 33, Convenția exclude orice expulzare sau returnare către statul care prezintă un pericol pentru refugiat fără excepție:
„1. Nici un stat contractant nu va expulza sau returna, in nici un fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viata sau libertatea sa ar fi amenintate pe motiv de rasa, religie, nationalitate, apartenenta la un anumit grup social sau opinii politice.
2. Beneficiul prezentei dispozitii nu va putea totusi fi invocat de catre un refugiat fata de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea tarii unde se gaseste sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crima sau un delict deosebit de grav, constituie o amenintare pentru comunitatea tarii respective.”
Protocolul din 31 ianuarie 1967 relativ la statutul refugiaților:
Considerând că „noi categorii de refugiați au apărut de când a fost adoptată Convenția și că, din aceasta respectivă, unii refugiați pot să nu fie admiși la beneficierea de convenție” și „că este de dorit ca același statut să se aplice tuturor refugiaților acoperiți de definiția dată de Convenție, fără să se țină cont de data limită de 1 ianuarie 1951”, protocolul adițional lărgește definiția noțiunii de refugiat:
art. 1: „[…] 2. În înțelesul prezentului protocol, termenul „refugiat” mai puțin în ce privește aplicarea paragrafului 3 al prezentului articol, desemnează orice persoană cuprinsă în definiția dată de art. 1 al convenției, ca și cum cuvintele „urmare evenimentelor survenite înainte de 1 ianuarie 1951 și” … și cuvintele … „ca urmare a acestor evenimente” nu ar figura în paragraful 2 al secțiunii A din art.1. […]”
O predare în cazul unui refugiat poate fi avută în vedere în circumstanțe precise, care corespund constatării unei protecții naționale regăsite (D. Alland, C. Teitgen-Colly, Traité du droit de l’asile – Tratat despre dreptul la azil, PUF, nr. 398), prevăzută de Convenția de la Geneva, dar de asemenea create într-un mod pretorian de statele semnatare.
Încetarea protecției internaționale poate, cu aplicarea Convenției, să rezulte din însăși voința persoanei (art. 1 C1, 2, 3, 4), sau să depindă de circumstanțe exterioare voinței sale, din cauza unor schimbări a circumstanțelor politice (art. 1 C5).
Jurisprudențele naționale au decelat de asemenea cauzele de încetare a protecției acordate unui refugiat în mod retroactiv – în caz de fraudă sau pentru viitor – în caz de schimbare a situației individuale a persoanei (printr-o interpretare lărgită a art. 1 C5- D. Alland, C. Teitgen-Colly, Traité du droit de l’asile – Tratat despre dreptul la azil, PUF, nr. 406 și următoarele).
Acestei ipoteze de retragere a statutului însuși trebuie distinse de cele care corespund unei încetări doar a protecției teritoriale ce rezultă din respectivul statut, azilul în sensul strict al termenului, care se referă la persoane care rămân titulare ale calității de refugiat.
Acesta este cadrul în care se situează eventualitatea extrădării unei persoane care beneficiază de statutul de refugiat.
Art. 33 din convenția din 1951 prevede în mod expres condițiile în care o persoană nu poate beneficia de principiul nereturnării.
Dificultățile de interpretare se concentrează asupra ipotezelor în care extrădarea este concepută a fi realizată către țara de origine și nu către o țară terță. Ambiguitatea redactării art. 33-1 din Convenție (în mod manifest dorită inițial în special de către Franța și Regatul Unit), care vizează „expulzarea” și „returnarea”, dar nu folosește termenul „extrădare”, a permis apariția unor jurisprudențe contrastante, din care rezultă o poziție dominantă ce consideră că calitatea de refugiat constituie un obstacol pentru extrădarea către țara de origine.
Postulatul inițial constă de fapt în a exclude extrădarea către țara de origine, de vreme ce persoana care beneficiază de azil este cerută pentru faptele pentru care i-a fost acordat azilul (Comunicatul Consiliului de Miniștri, 10 Noiembrie 1982, Politica externă a Franței, oct-dec 1982, pagina 160). Această poziție s-a putut dezvolta în dreptul nostru intern în mod independent de art. 33 din Convenția de la Geneva, pe baza principiilor generale de drept aplicabile refugiaților (CE, Ass. 1 Aprilie 1988, Bereciartua Echarri, Rec. Lebon, p. 135, JCP 1998, II, 21071: Considerând că principiile generale de drept aplicabile refugiaților rezultând îndeosebi din definiția citată anterior din Convenția de la Geneva, constituie un obstacol la predarea unui refugiat în orice mod de către un stat care îi recunoaște această calitate, către autoritățile țării sale de origine, cu unica rezervă a excepțiilor prevăzute pentru motive de securitate națională de către convenția citată; în speță, Ministru Justiției, nu invocă nici unul dintre aceste motive; astfel, deoarece aparține guvernului, dacă se consideră îndreptățit, să ceară Oficiului Francez de Protecție a Refugiaților și a Apatrizilor să înceteze să recunoască calitatea de refugiat a domnului X…, statutul acestuia din urmă a constituit un obstacol la faptul că guvernul să poată decide legal să-l predea autorităților spaniole la cererea acestora; decretul atacat este de acum înainte viciat de abuz de putere).
S-a petrecut ca, în cazuri mai rare, faptul că o persoană beneficiază de calitatea de refugiat să nu fi fost în sine considerat drept un obstacol extrădării chiar către țara de origine.
O decizie a Curții de Casație din 21 septembrie 1984 (Crim., 21 Septembrie 1984 , nr. 84-93.943, Bull. nr. 274) constituie o dovadă în acest sens:
„Este de asemenea admisibil mijlocul care contestă decizia atacată pentru faptul de a fi refuzat să amâne decizia până când se va fi judecat recursul persoanei solicitate formulate împotriva deciziei Oficiului Francez de Protecție a Refugiaților și a Apatrizilor (OFPRA), prin care s-a refuzat recunoașterea calității de refugiat. Pe fond, art. 33 din Convenția de la Geneva se referă doar la expulzare și la returnare, măsuri administrative care sunt diferite din punct de vedere juridic de extrădare, pe de o parte, și, pe de altă parte, se consideră drept refugiat cel care intră în câmpul de aplicare a art. 1 A 2 din Convenția de la Geneva și a art. 1 paragraful 2 din Protocolul din 31 ianuarie 1967”.
Această poziție a fost puternic criticată la vremea respectivă și nu mai este de actualitate, în special de la intervenția, câțiva ani mai târziu, a deciziei Consiliului de Stat din 1 aprilie 1988 citată mai sus.
Lucrarea profesorilor D. Alland și a doamnei Teitgen-Colly citează de asemenea decizii străine în acest sens, în special o decizie a Curții Constituționale Federale germane din 14 noiembrie 1979, care este deci de asemenea foarte veche (Lucrare citată anterior nr. 420).
Apoi și în sfârșit, persoana care beneficiază de statutul de refugiat poate să facă obiectul unor măsuri de îndepărtare cu aplicarea articolului 33-2 din Convenție.
*****
2. Texte europene ce recunosc forța Convenției de la Geneva și elaborarea unor politici comune cu privire la dreptul de azil
Dreptul european trimite la Convenția de la Geneva pentru a determina statutul de refugiat și reia motivele de persecutare care permit obținerea acestuia.
Statele Uniunii, participante la Consiliul european de la Tampere (15-16 octombrie 1999), și-au manifestat dorința de dezvolta politicii comune în domeniul imigrării și al dreptului azilului care să se bazeze pe respectarea Convenției de la Geneva (J-L. Clergerie, A. Gruber, P. Rambaud, Uniunea Europeană, Dalloz, ediția a 10-a, nr. 903).
Această dorință este ilustrată de o Carte Verde despre viitorul regim de azil european comun din 6 iunie 2007:
„[…] Ar fi de asemenea judicios să ne aplecăm asupra necesității de a armoniza statutul acordat categoriilor de persoane care nu reunesc condițiile necesare pentru a beneficia de o protecție internațională, așa cum este aceasta definită în prezent în instrumentele juridice de primă fază, dar care beneficiază totuși de o protecție împotriva îndepărtării, în virtutea obligațiilor impuse tuturor statelor membre prin instrumente internaționale cu privire la drepturile refugiaților ori la drepturile omului, ori prin principiile derivate din aceste instrumente. Printre aceste categorii, cităm în special persoanele care nu pot fi îndepărtate din motive de sănătate și minorii neînsoțiți. Orice dispoziție care are drept obiect crearea unui statut armonizat pentru persoanele care țin de aceste categorii ar trebui să se bazeze pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie [2]. În fine, ideea unui statut aplicabil întregii Uniuni invită la a ne apleca asupra creării, la nivel comunitar, a unui mecanism de recunoaștere reciprocă a deciziilor naționale în materie de azil și cu privire la posibilitatea de a transfera responsabilitățile legate de protecție, odată ce o persoană ce beneficiază de un statut de protecție decide să își schimbe țara de reședință. Condițiile și modalitățile juridice precise ar trebui să facă obiectul unei discuții aprofundate. Un astfel de mecanism ar putea, în special, să se sprijine pe dispozițiile pertinente ale Convenției de la Geneva și asupra Acordului european cu privire la transferul de responsabilitate în cazul refugiaților, încheiat în 1980 în cadrul Consiliului Europei.”
Capitolul II, Titlul V, din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene este consacrat politicilor relative la controlul la frontiere, azilului și imigrării.
În articolul 78, Tratatul vizează în mod expres Convenția de la Geneva din 1951 și articularea acesteia cu dreptul european:
„(1) Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui resortisant dintr-o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura respectarea principiului nereturnării. Această politică trebuie să fie în conformitate cu Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților, precum și cu alte tratate din domeniu.
(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la un sistem european comun de azil, care cuprinde:
(a) un regim unitar de azil în favoarea resortisanților țărilor terțe, valabil în toată Uniunea;
(b) un regim unitar de protecție subsidiară pentru resortisanții țărilor terțe care, fără să obțină azil european, au nevoie de protecție internațională;
(c) un sistem comun de protecție temporară a persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv;
(d) proceduri comune de acordare și de retragere a regimului unitar de azil sau de protecție subsidiară;
(e) criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil sau de protecție subsidiară;
(f) norme referitoare la condițiile de primire a solicitanților dreptului de azil sau de protecție subsidiară;
(g) parteneriatul și cooperarea cu țările terțe pentru gestionarea fluxurilor de persoane care solicită drept de azil sau o protecție subsidiară sau temporară.
(3) În cazul în care unul sau mai multe state membre se află într-o situație de urgență caracterizată de un aflux brusc de resortisanți din țări terțe, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsuri provizorii, în beneficiul statului sau al statelor membre în cauză. Acesta hotărăște după consultarea Parlamentului European.”
De notat de asemenea:
Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 ce stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil cu examinarea unei cereri de azil depuse într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe:
Regulamentul stabilește drept principiu faptul că un singur stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil. Obiectivul este de a evita ca solicitanții de azil să fie trimiși de la o țară la alta și de asemenea de a evita abuzarea sistemului prin depunerea mai multor cereri de azil de către o singură persoană.
Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului european și al Consiliului din 26 iunie 2013 (numit Regulamentul Dublin III) ce stabilește un cod comunitar relativ la regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen), Convenția de aplicare a acordului Schengen, regulamentele (CE) nr. 1683/95 și (CE) nr. 539/2001 ale Consiliului și regulamentele (CE) nr. 767/2008 și (CE) nr. 810/2009 (Codul de vize) ale Parlamentului european și ale Consiliului:
Unul dintre obiectivele principale ale regulamentului de la Dublin este acela de a împiedica situația în care un solicitant depune cereri în mai multe state membre. Un alt obiectiv este de a reduce numărul de cereri de azil care sunt transmise de la un stat membru la un alt stat membru.
Regulamentul fixează criteriile și mecanismele ce permit determinarea statului membru responsabil cu examinarea unei cereri de protecție internațională.
Mai multe directive au reglementat această politică comună, între care cităm Directiva 2013/32/UE a Parlamentului european și a Consiliului din 26 iunie 2013, ce reia dispozițiile Directivei 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedura de acordare și de retragere a statutului de refugiat, care trebuia să facă obiectul mai multor modificări substanțiale.
Sistemul european în materie de azil rămâne totuși incomplet (a se vedea J.-L. Clergerie, A. Gruber, P. Rambaud, Uniunea Europeană, Dalloz, ediția a 10-1, nr. 910)
*****
3. Statutul de refugiat atunci când este vorba de un resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene:
Protocolul nr. 24 privind dreptul de azil pentru resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene a precizat, cu privire la nivelul de protecţie a drepturilor și libertăților fundamentale în statele membre, că acestea sunt considerate a fi țări de origine sigure unele față de celelalte pentru toate chestiunile juridice și practice conexe problemelor de azil.
Acesta prevede cazurile în care o cerere de azil depusă de un resortisant al unui stat membru poate totuși fi examinată sau declarată admisibilă de către un alt stat membru. Aceste ipoteze sunt următoarele:
„(a) în cazul în care statul membru al cărui resortisant este solicitantul, invocând articolul 15 din Convenția de la Roma privind protecţia drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ia, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, măsuri derogatorii, pe teritoriul său, de la obligațiile care îi revin în baza acestei convenții;
(b) în cazul în care a fost declanșată procedura prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană și până când Consiliul sau, după caz, Consiliul European adoptă o decizie în această privință faţă de statul membru al cărui resortisant este solicitantul;
(c) în cazul în care Consiliul a adoptat o decizie în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană în privința statului membru al cărui resortisant este solicitantul sau în cazul care Consiliul European a adoptat o decizie în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din tratatul menționat în privința statului membru al cărui resortisant este solicitantul;
(d) în cazul în care un stat membru ar trebui să decidă unilateral în ceea ce privește cererea unui resortisant al unui alt stat membru; în acest caz, Consiliul este informat de îndată; cererea este soluționată pe baza prezumției că este evident nefondată, fără ca prerogativele de decizie ale statului membru să fie afectate în vreun fel, indiferent de caz.”
Pentru o ilustrare a importanței statutului de refugiat în cadrul Uniunii Europene: Crim., 4 august 2010, nr. 10-85.511, referitor la executarea unui mandat european de arestare emis de Belgia, prin care aceasta cerea predarea unei persoane de naționalitate irakiană, care obținuse statutul de refugiat politic în Franța:
„Pentru a autoriza cererea solicitată, decizia atacată enunță că rezultă din documentele provenind de la Parchetul din Bruges că, în condițiile articolul 3 din Convenția de la Geneva, ce interzice statelor contractante să expulzeze ori să returneze un refugiat între frontierele în care viața sau libertatea sa ar fi amenințate, statutul de refugiat obținut în Franța este de asemenea valabil în Belgia și că, dacă Irakul cere extrădarea persoanei căutate, este garantat de procurorul Regelui la Bruges că o astfel de măsură nu va fi acordată.”
*****
În speță, domnul Bivolaru, de naționalitate română, a părăsit România pentru a merge în Suedia, unde a depus o cerere de azil politic pe 24 martie 2005.
Statul român a formulat, pe 11 și 15 aprilie 2005, două cereri de extrădare fondate în special pe aceeași procedură ca cea care a condus la condamnarea ce a justificat emiterea prezentului mandat european de arestare. Aceste cereri au fost respinse, pe 21 octombrie 2005, de Curtea Supremă a Suediei pe motiv că, la finalul examinării globale a anchetei, realizate într-un stat care, bineînțeles, era candidat la aderarea la Uniunea Europeană, dar pentru care Ministerul Afacerilor Externe arăta că era posibil, în practică, să existe în continuare încălcări izolate ale respectării drepturilor omului și deficiențe în cadrul organismelor judiciare, datorate corupției și lipsei de independență față de Guvern, a tragerii la sorți manipulate a șefilor de tribunal, domnul Bivolaru risca să fie expus unor grave persecuții din cauza opiniilor sale religioase (decizie comunicată la dosar ca o informație suplimentară solicitată de Camera de instrucție).
Statutul de refugiat, refuzat inițial domnului Bivolaru de Serviciul suedez de imigrație, pe 15 august 2005, i-a fost acordat de statul suedez pe 2 ianuarie 2006.
I-a fost de asemenea acordat un permis de ședere, precum și o nouă identitate (domnul Magnus Aurolsson).
În acest stadiu, domnul Bivolaru făcuse așadar obiectul unor cercetări, în condițiile mai sus menționate, însă nu fusese condamnat.
Tratatul între statele membre ale Uniunii europene și Bulgaria și România relativ la aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană a fost semnat la Luxembourg, pe 25 aprilie 2005 (publicat prin decretul nr. 2007-90 din 22 ianuarie 2007).
În articolul 2, acesta menționează:
„Încă de la aderare, dispozițiile Constituției, tratatul CEEA și actele semnate de către instituții înainte de aderare leagă România și Bulgaria și sunt aplicabile în aceste state în condițiile prevăzute de Constituție, de Tratatul CEEA și de prezentul protocol.”
România a intrat în Uniune pe 1 ianuarie 2007.
Într-o scrisoare adresată Curții de Apel din Paris, din 11 mai 2016, Serviciul suedez de imigrări reia această cronologie, semnalând în plus că Comisia suedeză de imigrare nu a început nicio procedură de retragere a statutului de refugiat.
B. Mandatul european de arestare:
Printr-o decizie din 28 februarie 2012, secția penală a amintit că executarea unui mandat european de arestare nu ar putea fi refuzată pentru alte motive decât cele prevăzute de decizia-cadru și de textele considerate pentru aplicarea acesteia, însă a atenuat acest principiu, afirmând că el este aplicabil „sub rezerva respectării, garantate de articolul 1 paragraful 3 din decizia-cadru, a drepturilor fundamentale ale persoanei căutate și a principiilor fundamentale consacrate de articolul 6 din Tratatul Uniunii europene”.
Într-adevăr, instrumentele de protecţie a drepturilor și libertăților fundamentale în Europa infuzează toate expresiile principiilor de drept, în dimensiunile sale cele mai concrete, în Europa.
Tratatul privind Uniunea Europeană, în articolul 2, indică faptul că:
„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.”
Articolul 6 dispune la rândul său:
„(1) Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor funda¬mentale a Uniunii Europene din […] 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.
(2) Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.”
Articolul 67 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene prevede că:
„(1) Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre.”
Fișa tehnică stabilită de Uniunea Europeană în 2016 cu privire la respectarea drepturilor fundamentale în Uniunii prevede că:
„Curtea de justiție a subliniat cu mult timp în urmă necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale fiecărui individ. Importanta sa jurisprudență fixează norme de protecție bazându-se pe un ansamblu de izvoare de drept: dispoziții ale tratatelor, inclusiv Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii, convențiile internaționale la care fac referire tratatele – în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților –, drepturile fundamentale așa cum decurg din tradițiile constituționale comune statelor membre, instrumentele juridice internaționale la care sunt parte statele membre, precum și cele la care este parte Uniunea.
Curtea de justiție examinează compatibilitatea atât a legislației adoptate de Uniune cu drepturile fundamentale, cât și a măsurilor luate la nivel național de către statele membre în aplicarea sau în vederea respectării dreptului Uniunii.”
Carta drepturilor fundamentale, proclamată de Comisie, Consiliu și Parlament pe 7 decembrie 2002, cu ocazia Consiliului european de la Nisa, apoi reafirmată și modificată în 2007, este obligatorie din punct de vedere juridic după decembrie 2009. Ea are aceeași valoare juridică ca și tratatele, conform articolului 6 din Tratatul UE citat mai sus.
În articolul 19 ea dispune:
„Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane ori degradante.”
Articolul 1 paragraful 3 din decizia-cadru enunță la rândul său:
„Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”
În plus, conform considerentului nr. 13 din decizia-cadru, nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus la pedeapsa cu moartea, la tortură sau la alte pedepse sau tratamente inumane ori degradante.
Cu ocazia cazului Melloni (26 februarie 2013, Melloni, C-399/11), se punea problema dacă se poate considera că există o prezumție de respectare a drepturilor fundamentale de către toate statele membre ale Uniunii europene și care este forța acestei prezumții.
În cazul Radu (29 ianuarie 2013, C-396/11), CJUE s-a pronunțat de asemenea cu privire la aspectul dacă judecătorii statului de executare pot refuza predarea unei persoane căutate pe motiv că aceasta nu a fost audiată de către autoritățile statului membru emitent înainte de emiterea mandatului.
În acest caz, doamna avocat general Sharpston a respins ideea conform căreia exprimarea din decizia-cadru sau din jurisprudența curții conform căreia statele membre sunt ținute să execute un mandat european de arestare, riscând altfel să compromită în mod grav obiectivele deciziei-cadru, nu putea exclude complet orice considerație relativă la drepturile omului.
Aceasta preciza astfel că :
„Articolul 1 paragraful 3 din decizia-cadru indică în mod clar că aceasta nu afectează obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, așa cum sunt consacrate de articolul 6 UE (devenit, după modificare, articolul 6 TUE). Rezultă din acestea, după părerea mea, că obligația de a respecta aceste drepturi și principii impregnează orice decizie-cadru. În mod implicit, aceste drepturi pot fi așadar luate în considerare pentru a fundamenta o decizie de neexecutare a unui mandat european de arestare.
Interpretarea în alt mod a articolului 1, paragraful 3 din decizia-cadru ar risca să îl priveze de sens ori să îl facă, în cel mai fericit caz, o elegantă platitudine. (Paragraful 70 din concluzii).
[…] În opinia mea, este clar că autoritățile judiciare ale unui stat membru de executare sunt ținute să respecte drepturile fundamentale enunțate în Convenție și în Cartă atunci când acestea examinează problema dacă se impune executarea unui mandat european de arestare. Problema ajunge atunci să fie așadar aceea de a ști în ce circumstanțe ele trebuie să refuze ordonarea predării și care sunt factorii care trebuie luați în considerare pentru a lua o astfel de decizie […] Rezumând, ambele jurisdicții [CJUE și CEDO] admit că drepturile fundamentale pot afecta obligația legală a unui stat membru de a transfera o persoană către un alt stat. În ceea ce privește articolul 3 din Convenție și dispozițiile echivalente ale articolului 4 din Cartă, ambele articole consideră că criteriul ar trebui să consiste în a verifica dacă există „motive serioase și dovedite de a crede” că există un „risc real” ca dispoziția în cauză să fie încălcată în statul către care persoana în chestiune ar trebui în mod normal să fie transferată.”
Jurisprudența cu privire la forța prezumției respectării drepturilor fundamentale și aplicațiile sale concrete, în special atunci când este în discuţie statutul de refugiat:
Jurisprudență supranațională:
Curtea de justiție a Uniunii Europene:
Rezultă din cercetările efectuate de raportorul dumneavoastră, susţinut în aceste aspecte de către SDER, că CJUE nu s-a pronunțat niciodată cu privire la o eventuală aplicare a principiului nereturnării, așa cum este acesta enunțat de articolul 33 alineatul 1 din Convenția de la Geneva și cum este reluat de articolul 78 TFUE și 19 din Cartă, ca motiv de neexecutare a unui mandat european de arestare.
Prezumția că statele membre ale Uniunii Europene sunt țări de origine sigure unele de celelalte în toate chestiunile juridice și practice legate de cazurile de azil nu este de necontestat și persoana interesată poate să o răstoarne prin orice mijloc de natură să stabilească că este obiectul sau este susceptibil de a fi obiectul unor persecuții în țara sa de origine.
CJUE ia o poziție deosebit de clară cu privire la concilierea între principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce și respectarea drepturilor fundamentale.
Este vorba despre două decizii, Pal Aranyosi și Căldăraru, din 5 aprilie 2016 cu ocazia cărora, după ce a amintit importanța principiilor încrederii reciproce și recunoașterii reciproce, primul impunându-i fiecărui stat membru să considere că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept, Curtea a precizat că admite totuși limitări ale acestui principiul în „circumstanțe excepționale” și că decizia-cadru din 13 iunie 2002 nu ar putea avea drept efect modificarea obligației de a respecta drepturile fundamentale consacrate în special de Cartă, între care interdicția pedepselor și tratamentelor inumane și degradante (articolul 4 din Cartă), al cărei caracter absolut este confirmat de articolul 3 din Convenția europeană.
În consecință, Curtea estimează că, atunci când autoritatea responsabilă cu executarea unui mandat dispune de elemente obiective, stabile, precise și temeinic actualizate care dovedesc existența unor deficiențe privind condițiile de detenție în statul membru emitent și a unui risc de tratament inuman sau degradant al persoanelor deținute, îi revine să aprecieze într-un mod concret și precis dacă există motive serioase și dovedite de a crede că persoana în cauză este supusă acestui risc, înainte de a decide predarea acesteia.
Pentru acesta, statul nu poate așadar să se bazeze doar pe condițiile generale de detenție din statul membru respectiv pentru a refuza executarea mandatului. Îi revine sarcina să verifice existența unui risc concret și precis în cazul persoanei respective și a unor motive serioase și dovedite de a crede că aceste riscuri există.
Motivele deciziei, cu privire la verificarea pe care trebuie să o realizeze judecătorul național referitor la respectarea drepturilor fundamentale și în special a „dreptului absolut” protejat de articolele 1 și 4 din Cartă (cf. articolul 3 din Convenția europeană) sunt următoarele:
„Articolele 1 și 4 din Cartă precum și articolul 3 din CEDO consacră una dintre valorile fundamentale ale Uniunii și ale statelor sale membre. Este motivul pentru care, în orice circumstanțe, inclusiv în cazul luptei împotriva terorismului și a crimei organizate, CEDO interzice în temeni absoluți tortura și pedepsele și tratamentele inumane ori degradante, indiferent de comportamentul persoanei respective (a se vedea decizia Curţii Europene pentru Drepturile Omului Bouyid împotriva Belgiei, nr. 23380/09 din 28 septembrie 2015 şi jurisprudenţa citată…)
88. Rezultă că, atunci când autoritatea judiciară a statului membru de executare dispune de elemente care atestă un risc real de tratament inuman sau degradant al persoanelor deținute în statul membru emitent, din perspectiva standardului de protecție a drepturilor fundamentale garantate de dreptul Uniunii și în special de articolul 4 din Cartă (…), ea este ținută să aprecieze existența acestui risc atunci când trebuie să decidă cu privire la predarea către autoritățile statului membru emitent a persoanei vizate de un mandat european de arestare. Într-adevăr, executarea unui astfel de mandat nu ar trebui să conducă la un tratament inuman sau degradant al acestei persoane.
89. În acest scop autoritatea judiciară de executare trebuie mai întâi să se bazeze pe elemente obiective, stabile, precise și temeinic actualizate, cu privire la condițiile de detenție care prevalează în statul membru emitent și care demonstrează realitatea unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie care afectează un anumit grup de persoane, fie anumite centre de detenție. Aceste elemente pot rezulta în special din decizii judiciare internaționale, cum ar fi deciziile CEDO, decizii judiciare ale statului membru emitent, cât și decizii, rapoarte și alte documente stabilite de organele Consiliului Europei sau provenind din sistemul Națiunilor Unite.
90. În acest sens, rezultă din jurisprudența CEDO că articolul 3 din Convenția europeană a drepturilor omului pune pe seama autorităților statului pe teritoriul căruia are loc reţinerea obligația pozitivă care constă în a se asigura că orice prizonier este deținut în condiții care garantează respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu îl supun pe deținut la suferință ori la încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerentă detenției și că, raportat la exigențele practice ale încarcerării, sănătatea și bunăstarea prizonierului sunt asigurate într-un mod adecvat (…)
91. Totuși, constatarea existenței unui risc real de tratament inuman sau degradant din cauza condițiilor generale de detenție în statul membru emitent nu va putea să conducă din oficiu la refuzarea executării mandatului european de arestare.
92. Într-adevăr, odată constatată existența unui astfel de risc, autoritatea judiciară de executare trebuie să aprecieze într-un mod concret și precis dacă există motive serioase și dovedite de a crede că persoana respectivă va fi supusă acestui risc din cauza condițiilor de detenție din statul membru emitent.
93. Simpla existență a unor elemente care arată deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie care afectează anumite grupuri de persoane, fie anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție din statului membru emitent nu implică în mod necesar ca, într-un caz concret, persoana în cauză să fie supusă unui tratament inuman sau degradant în caz de predare către autoritățile acestui stat membru.
94. În consecință, pentru a asigura respectarea articolului 4 din Cartă în cazul individual al persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare care este confruntată cu elemente obiective, stabile, precise și temeinic actualizate ce arată existența unor astfel de deficiențe este ținută să se verifice dacă, în circumstanțele speței, există motive serioase și dovedite de a crede că, în urma predării către statul membru emitent, această persoanăva risca în mod real să fie supusă în statul membru unui tratament inuman sau degradant, în sensul acestui articol […]”
În caz de constatare a existenței unui risc real, CJUE prevede ca statul solicitat să ceară în mod obligatoriu furnizarea unor informații suplimentare autorităților judiciare emitente care trebuie să comunice aceste informații într-un termen fixat cu ocazia cererii și ca, în acest caz, executarea mandatului de arestare să fie amânată până la obținerea informațiilor suplimentare care permit înlăturarea existenței unui astfel de risc, însă executarea nu va fi „în niciun caz abandonată” (paragraful 98). Dacă existența acestui risc nu poate fi îndepărtată într-un termen rezonabil, autoritatea judiciară de executare trebuie să decidă dacă este cazul să se pună capăt procedurii. Curtea impune apoi statului solicitant, căruia îi va reveni să pună capăt detenției persoanei căutate, să însoţească punerea în libertate provizorie a acestei persoane de orice măsură pe care o va considera necesară în vederea evitării fugii sale și pentru a se asigura că condițiile materiale necesare predării sale efective rămân reunite atâta vreme cât nici o decizie definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare nu a fost luată (paragraful 102).
Este necesar să se noteze că avocatul general Bot contesta posibilitatea unui raționament prin analogie între poziția adoptată în 2011 în domeniul azilului și executarea mandatelor europene de arestare.
În final, așa cum arată un autor care comentează aceste decizii recente (F. Gazin, Revue Europe 2016 nr.6), judecătorii europeni au ajuns să propună un echilibru fin între protecția principiilor fondatoare ale construcției europene și menţinerea drepturilor fundamentale; iar punctul de conciliere între aceste două interese generale fundamentale ale Uniunii europene rezidă într-o apreciere aprofundată a riscului de încălcare efectivă a drepturilor fundamentale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
Jurisprudența Curții Europene face dovada analizei pragmatice operate în dreptul european:
Astfel, ea decis într-o hotărâre a Marii Camere din 21 ianuarie 2011 cu privire la un solicitant de azil afgan (…), în sensul articolului 3 din Convenție care interzice tratamentele inumane și degradante, că îi revine unui stat să instituie clauza așa-zisă de suveranitate a articolului 3, punctul 2 din regulamentul Dublin II atunci când procedura de azil este deficitară în țara care este în mod normal responsabilă în virtutea dispozițiilor acestui regulament, așa cum era în opinia sa cazul Greciei, unde depunerea unei cereri era la vremea respectivă „iluzorie” date fiind obstacolele existente în practică și unde procedura nu prezenta nici o garanție a unei examinări serioase.
Raportorul public menționa, în concluziile sale, la pagina 3, referitor la dreptul de ședere al solicitanților de azil, că:
„Este vorba mai întâi și este vorba doar de a nu trimite între frontierele statelor care îi persecută pe cei care răspund în mod efectiv criteriilor invocate de articolul 1, conform principiului de nereturnare din articolul 33, „principiu cardinal al dreptului internațional al refugiaților”, conform formulei profesorilor D. Alland și C. Teitgen-Colly (Traité du droit de l’asile – Tratat despre dreptul la azil, PUF, 2002 nr. 159 p. 226).”
La pagina 12:
„Străinul se bucură de drepturile sale convenționale datorită primei decizii de recunoaștere care, în imensa majoritate a cazurilor, îi va conferi în mod indirect, în virtutea regulilor de drept național combinate cu exigența nereturnării, un drept de ședere în țara care a procedat la demersurile necesare în acest sens și care îl va pune la adăpost, cu ocazia șederilor sale mai mult sau mai puțin punctuale într-un stat terț, de orice măsură de expulzare, de conducere la frontieră ori de extrădare către țara sa de origine.”
*****
Secția penală va examina meritele primului și celui de-al treilea motiv de recurs prin prisma tuturor acestor elemente.
Despre principiul specialității (al doilea motiv):
Conform condițiilor de fond ale executării mandatului european de arestare, articolul 695-23 din Codul de procedură penală prevede că faptele care fac obiectul acestuia trebuie să constituie o infracțiune în legea franceză (exigență care corespunde regulii dublei incriminării în dreptul extradițional).
Rezultă de aici că regula dublei incriminări este aplicabilă, dar că nu este necesar ca faptele care fac obiectul mandatului de arestare să fie sancționate cu o pedeapsă cu închisoarea în dreptul francez.
Secția penală procedează la un control al regulii dublei incriminări, ceea ce nu înseamnă că incriminările trebuie să fie identice (de ex: Crim. 5 august 2004 Bull nr. 187, Crim. 14 septembrie 2005 Bull nr. 227).
Regula dublei incriminării dispare atunci când faptele intră în categoria celor 32 de infracțiuni enumerate de articolul 695-23 alineatul 2 din Codul de procedură penală și care sunt pedepsite, conform legii statului emitent, cu o pedeapsă privativă de libertate de o durată egală sau superioară duratei de 3 ani de închisoare, ori cu o măsură de siguranță privativă de libertate cu o durată similară.
Secția penală a considerat că, atunci când dispozițiile articolul 695-23 alineatul 2 din Codul de procedură penală sunt aplicabile, calificarea juridică a faptelor ține, în absența inadecvării manifeste între fapte și calificarea reținută, de aprecierea exclusivă a autorității judiciare a statului membru emitent (Crim. 20 mai 2008 nr. 08-82.902 ; Crim., 18 martie 2008 nr. 08-81.266).
Îi revine secției penale să judece cu privire la meritele criticii formulate de al doilea motiv prin prisma acestor elemente.
