La modul general vorbind, starea de bun-simţ structurează în fiinţă ansamblul credinţelor şi a reprezentărilor despre realitate, atât cea lăuntrică, cât şi cea care ne înconjoară, în cadrul căreia principiul evident al cauzalităţii joacă un anumit rol decisiv. În general, bunul-simţ reprezintă o modalitate corectă şi totodată profund rezonabilă de gândire şi de apreciere, ce se bazează atât pe inteligenţă, cât şi pe intuiţie. Starea de bun-simţ este cel mai adesea legată de conceptul de consens universal, dispoziţie fundamentală ce se manifestă în calitate de criteriu esenţial al adevărului.
Starea spirituală de bun-simţ reprezintă o formă generală de manifestare la unison în microcosmosul fiinţei umane a raţiunii, a inteligenţei şi a intuiţiei, prin intermediul cărora fiinţele umane recunosc, dincolo de toate deosebirile ce le caracterizează, atât în ceea ce priveşte nivelul de instruire individuală, de educaţie şi de cultură, cât şi în ceea ce priveşte opiniile lor personale, că au toate un număr considerabil de idei, de principii şi de valori ce le sunt comune. Toate aceste observaţii ne conduc către evidenţierea valorii benefic modelatoare asupra fiinţei individuale a stării exemplare de bun-simţ dumnezeiesc, care desemnează totodată o sui generis aplicare a tot ceea ce obişnuim să numim simţirea justă şi divin inspirată la feluritele situaţii particulare ale vieţii şi, totodată, armonioasa sa corelare cu evidenţa.
Starea de bun-simţ dumnezeiesc reprezintă capacitatea superioară, pe care mai mult sau mai puţin o deţinem doar unii dintre noi, ca fiinţe umane, şi care se manifestă în fiinţă în calitate de criteriu valoric fundamental al adevărului dumnezeiesc. Această capacitate superioară, care este bunul simţ dumnezeiesc, ne permite să reuşim în felul nostru specific să captăm şi să oglindim în mod just şi divin inspirat lumea, devenind cu putinţă în felul acesta pentru noi să o percepem într-un anume mod ce este într-un profund acord cu punctul de vedere fundamental al lui Dumnezeu Tatăl.
Bunul simţ dumnezeiesc nu se reduce nicidecum doar la experienţa ce poate fi furnizată de către simţuri, dar nici nu poate fi abstras în totalitate faţă de acestea. Dincolo de aparenţe, bunul simţ dumnezeiesc nu este în mod egal prezent şi trezit în fiecare fiinţă umană. În acest sens este important să ştim că starea fundamentală de omenie este întotdeauna o expresie pregnantă şi evidentă a începutului trezirii în fiinţă a stării exemplare de bun-simţ dumnezeiesc.
Totodată, starea de bun-simţ dumnezeiesc ne permite să distingem în mod spontan ceea ce este adevărat de ceea ce este fals. Captarea în universul lăuntric al fiinţei umane a energiei subtile, sublime a sensului divin contribuie în mod decisiv la apariţia şi menţinerea vie şi trează în fiinţă a stării exemplare de bun-simţ dumnezeiesc.
Combinându-se în mod creator cu inteligenţa superioară, supramentală, ce a fost în prelabil trezită într-o anumită măsură în fiinţă, energia subtilă, sublimă a sensului divin elimină aproape instantaneu din fiinţa umană ideile aberante sau false şi lasă astfel loc liber manifestării pregnante a ideilor juste, obiective şi divin inspirate. Energia subtilă, sublimă a sensului divin trezeşte astfel şi dinamizează la scurt timp după aceea în fiinţa individuală starea spirituală exemplară de bun-simţ dumnezeiesc, care este caracterizată de capacitatea de a judeca bine, de a avea o justă măsură în tot şi în toate, integrând totodată în mod superior intuiţia şi aptitudinea superioară de a distinge adevărul de ceea ce este fals, prin intermediul unei constante raportări a fiinţei individuale la punctul dumnezeiesc de vedere asupra realităţii.
