de Claire T.
În zilele din urmă am analizat cu atenţie care ar putea fi diferenţa dintre o minte liberă, o conştiinţă care are posibilitatea de a-şi formula propriile judecaţi de valoare, şi una căreia i se oferă atât de multe şi facile false libertăţi încât, gândită fiind de alţii, are iluzia încântătoare a libertăţii asumate.
La urmă urmei, există în societatea actuală o reală preocupare pentru a împărtăşi subiecţilor ei datele cele mai importante, de a revela manipulările cele mai fine şi de a instaura, în ultima instanţă, o justiţie mulţumitoare pentru membrii oneşti care îndrăznesc să-şi pună întrebările juste.
Nevoia de ordine, de stabilitate, de bunăstare materială, reprezintă unele dintre reperele esenţiale pe baza cărora societăţile actuale sunt structurate. În aceste condiţii este absolut firească tendinţa indivizilor de a îndepărta orice sub-sistem care pare să atenteze la ierarhia existenţei, fără a oferi o alternativă mulţumitoare şi inteligibilă pentru cea mai mare parte a membrilor sistemului de referinţă.
Este uşor de intuit că orice structură nu suficient de transparentă în privinţa obiectivelor sale ar putea urmări scopuri care să servească intereselor unui cerc extrem de restrâns de membri care dispun de o înţelegere superioară a mecanismelor de funcţionare şi control.
Prezentate astfel, lucrurile devin fireşti, la îndemână, uşor de urmărit, de înţeles, de pătruns.
Indivizii primesc firul Ariadnei şi îl urmează într-o aventură palpitantă dar lipsită de orice efort real de gândire şi, implicit, de orice tip de pericole.
Totul pare, brusc, aşa de logic, încât sfârşeşti prin a nu-ţi mai pune niciun fel de întrebare şi te mulţumeşti să urmăreşti un raţionament fără de cusur, într-o societate în care polarizările sunt atât de pregnante încât există o sete justificată de dreptate, de pedepsire cu orice preţ a celor percepuţi că fiind deasupra normelor.
Prinşi în această morişcă, procesul mental se suspendă şi devenim gândiţi, viaţa ne este trăită, bucuriile şi speranţele – falsificate. Este, însă, un preţ mult prea mic dacă acceptăm mizele acestei echitabile renunţări: ordinea este re-instaurată, lumea devine descifrabilă şi decodabilă în eternul alb şi negru, 1 şi 0, corect şi injust, normă şi comportament sancţionabil.
Mai mult, indivizii capătă vaga intuiţie că, prin adeziunea la procesul general de blamare şi ostracizare, ei participa în mod activ la însuşi actul de justiţie, satisfăcându-li-se, în felul acesta, chiar nevoia de auto-realizare, de cristalizare a unui scop în viaţă.
În plan personal, individul va percepe drept o agresiune asupra propriei individualităţi referirea la orice element care vizează insecurităţile sau neîmplinirile de natură erotică.
Accesul, presupus liber, la practici care par să dinamiteze bunul-simţ comun reprezintă o idee generatoare de suferinţă profundă şi frustrare pentru individul prins între normele sociale şi propriile nevoi inconştiente greu de transgresat sau de satisfăcut.
În aceste condiţii, mintea blochează efectiv angrenarea proceselor de analiză, acceptând mult mai facila şi liniştitoarea eticheta de practici deraiate, făcând imposibilă până şi tentativa de a discerne dacă aceste practici chiar există în realitate şi, dacă da, dacă există alte considerente care le-ar putea oferi validitate.
Este momentul prielnic pentru ca date, declaraţii, imagini scoase din context să funcţioneze drept intrare pentru o funcţie al cărei rezultat este o constantă: respingere dezgustată şi fără drept de apel. Până la urmă, este o altă nevoie fundamentală a individului în joc: aceea de asigurare a securităţii în plan mental.
Nu în ultimul rând, indivizii încearcă să păstreze o minimă coerenţă a existenţei personale prin raportarea la anumite valori general acceptate: credinţă, moralitate, spirit naţional. La fel ca în cazul sexualităţii, şi aici lucrurile sunt cu atât mai stabile şi uşor de implementat cu cât există o acceptare tacită a liniilor directoare şi aceste norme sunt mai puţin puse în discuţie şi analizate, fiind mai degrabă privite drept constante în ecuaţia deciziilor de viaţă. În clipa în care oricare dintre aceste valori pare a fi pusă la îndoială, reacţia este una spontană de contra-ofensivă şi de sancţionare a presupuşilor agresori.
Suntem învăţaţi, incitaţi să reacţionăm în faţa abuzurilor, să analizăm cu maximă atenţie potenţialele pericole care îi pândesc pe membrii societăţii luaţi individual şi să ne apărăm cu vehemenţă libertăţile atât de greu cucerite.
Până la urmă, însă, dubla măsură este necesară dacă servim un scop nobil şi, de la sine înţeles, superior: acela de a apăra societatea de o serie de manifestări subversive care urmăresc doar exacerbarea beneficiilor unor membri sus-puşi din elita unei organizaţii deraiate şi auto-suficiente, nu?
Este, însă, MISA arena unor astfel de practici şi teatrul de operaţii pentru păpuşari malefici care urmăresc transformarea membrilor ei într-o masă informă şi placidă de manevră? Sau suntem chiar noi, prinşi de mirajul unei justiţiare şi eliberatoare reaşezări a propriei existenţe pe principii care încearcă să păstreze un echilibru între adeziunea la valorile de bază şi asumarea libertăţii personale, victimele unei stupide şi neliniştitoare bătăi de joc a unor indivizi cu minime, dar nu mai puţin perfide, cunoştinţe de sociologie şi psihologie a maselor?
