de Mihai Vasilescu
Citiți prima parte a acestui articol
Rezistența yoghinilor în fața represiunii Securității este, conform cercetătorului Gabriel Andreescu, un fenomen unic în perioada comunistă a României. Această rezistență tenace a yoghinilor se datorează în mare parte calităților pe care practica yoga le trezește în ființa umană: demnitatea, forța interioară, curajul, răbdarea, etc. Din păcate, întrucât condițiile pentru practica yoga în România nu s-au îmbunătățit prea mult în prezent, yoghinii au fost nevoiți să își demonstreze din nou și din nou aceste calități de-a lungul anilor, când s-au confruntat cu nedreptăți, abuzuri ale autorităților, dar și atacuri pline de ură din partea presei. Iar ceea ce descoperim în spatele întregului fenomen, dacă îl analizăm cu atenție, sunt tocmai uneltirile Securității și ale urmașului său direct, SRI. Într-un regim aparent liber, yoghinii au devenit din nou, prin forța împrejurărilor, un grup de rezistență, iar consecvența lor a început să trezească admirația unor oameni inteligenți – care reușesc să vadă dincolo de aparențe.
Dosarul lui Gregorian Bivolaru întocmit de Securitate poate fi accesat de cercetători și jurnaliști în arhivele CNSAS. Cei care vor avea minima curiozitate să îl consulte vor descoperi eforturile făcute de torționarii Securității pentru a-i înscena infracțiuni de drept comun. Ceea ce i-a îndârjit cumplit pe securiști este faptul că deși aveau informatori la toate grupele de yoga coordonate de Gregorian Bivolaru, nu au reușit practic să „documenteze” nicio faptă ilegală, exceptând practica yoga, pe care însăși Securitatea o declarase ilegală. Descinderile, arestările, interogatoriile brutale, represaliile la serviciu, amenințările nu au reușit să smulgă de la practicanții yoga declarații false, incriminatoare la adresa profesorului lor de yoga. Efortul Securității s-a îndreptat atunci spre fabricarea de probe (declarații care corespundeau scopurilor urmărite, fotografii trucate etc.), dar nici acestea nu au fost suficiente pentru o condamnare.
În ceea ce-l privește pe Gregorian Bivolaru, documentarea Securității arată limpede viața introvertită pe care o ducea, pasionat de studiu, cărți, practică yoga. În urma perchezițiilor repetate la domiciliu (de fiecare dată îi erau confiscate lucrările de yoga pe care reușea să le găsească sau să și le copieze) a ieșit la iveală faptul că Gregorian Bivolaru întreținea o corespondență cu Mircea Eliade, considerat pe atunci „dușman al regimului”. Totuși, nici atunci Securitatea nu a optat pentru o condamnare politică. Nereușind să găsească altceva, a încropit o acuzare bazată pe „răspândirea de materiale pornografice”. Era vorba de câteva reviste Playboy descoperite la locuința sa – reviste pe atunci ilegale – dar ancheta nu a putut avansa prea mult, din cauză că atunci când a fost interogat, Gregorian Bivolaru a declarat că primise acele reviste de la un ofițer al Securității.
Am povestit în articolul anterior despre obsesia unor membri marcanți ai Securității de a dovedi că Gregorian Bivolaru punea la cale un atac pe cale paranormală la adresa lui Ceaușescu. Totul era o scorneală menită să le obțină promovarea și aprecierea dictatorului. Închis și interogat brutal pentru a recunoaște „complotul”, Gregorian Bivolaru a evadat. Conform propriei sale declarații, a făcut aceasta pentru că era singura formă de protest care îi era accesibilă, dar și pentru a-și informa prietenii despre ce i se petrecuse, ca nu cumva securiștii să își poată imagina că îl pot închide, tortura sau ucide fără să se afle despre asta. Până la urmă, Gregorian Bivolaru a fost prins din nou și închis pentru evadare din arestul Securității, iar de data aceasta a fost legat cu lanțuri de 10 kg la picioare. Iată că, deși în acte nu există nicio acuzație formală la adresa lui care să explice de ce a fost închis (ca să aibă de unde să evadeze), Gregorian Bivolaru a făcut închisoare pentru „evadare”. Acesta este doar unul dintre nenumăratele paradoxuri aberante ale cazului juridic Bivolaru.
O perioadă de cotitură a acestor evenimente dramatice a venit odată cu decizia ca, în loc de înscenarea unor infracțiuni, să fie declarat bolnav psihic și închis alături de alți deținuți politici (care nu se numeau așa pe atunci), la Poiana Mare. Comuniștii au fost măcar consecvenți din punct de vedere juridic, ceea ce nu se poate spune despre regimul de acum: odată ce l-au declarat abuziv pe Gregorian Bivolaru ca fiind un bolnav psihic periculos, nu l-au mai acuzat de fapte penale deoarece, conform legii, bolnavii psihic nu pot fi făcuți responsabili în fața legii pentru faptele lor. Marea șansă a lui Gregorian Bivolaru a fost, în 1989, că medicul psihiatru de la Poiana Mare l-a ajutat să disimuleze că ar urma tratamentul și astfel să treacă cu bine de perioada de detenție în „sanatoriul” psihiatric care era de fapt o închisoare pentru deținuții politici, mascată în ospiciu, în care aceștia erau forțați să ia medicamente care să îi facă să ajungă niște „legume”.
Revoluția din 1989 l-a găsit pe Gregorian Bivolaru la Poiana Mare, de unde a fost imediat eliberat, însă fără niciun fel de act doveditor, pentru că medicilor le era teamă să nu fie ulterior acuzați de malpraxis și abuzuri. Având în vedere povestea impresionantă a disidenței lui Gregorian Bivolaru în timpul regimului comunist, era de așteptat ca el să fie, după 1989, exonerat de toate acuzațiile absurde aduse de Securitate și să poată duce o viață normală, în care să se bucure de toate drepturile cetățenești pe care teoretic le garantează Constituția statului român: dreptul la viața privată, dreptul la asociere, dreptul de a-și alege propriile credințe etc. Din păcate, deși pentru alții (mult mai puțin încercați de regimul comunist) așa-zisa revoluție din 1989 a marcat o nouă libertate, pentru Gregorian Bivolaru aceasta nu a adus nici dreptatea, nici recunoașterea abuzurilor și nicio tentativă de compensare a tuturor suferințelor îndurate.
Dacă mai există în România naivi care își imaginează că în 1990 țara noastră a spus adio regimului și mentalității comuniste sau că s-au desființat structurile represive ale comunismului, o scurtă analiză a dosarului Bivolaru le va arăta cât de mult se înșală. Există însă o diferență notabilă: ceea ce atunci se făcea în umbră, acum se desfășoară la lumina zilei. Autoritățile de acum au reușit nu doar să fabrice și să documenteze cu declarații false o infracțiune de drept comun, ci și să obțină o condamnare pentru „act sexual cu o minoră” în situația în care nu există victimă!
Prima mare nedreptate de care autoritățile regimului post-comunist se fac vinovate în cazul Bivolaru este faptul că nu au recunoscut natura politică a internării sale psihiatrice. Conform declarației profesorului de yoga, când a cerut să se clarifice această problemă și să primească un act doveditor privind starea sa de sănătate mentală, răspunsul (verbal) pe care l-a primit a fost nu doar o negare vehementă, ci asigurarea plină de venin primită de la cei care îl anchetaseră și înainte de 1989 că „toată viața lui va rămâne în acte nebun”. În aceste condiții, în care autoritățile române „postdecembriste” au refuzat să anuleze cumplitul abuz al regimului ceaușist, nu putem să nu remarcăm o altă bizarerie a acestui caz: Gregorian Bivolaru este singurul român care este simultan, cu acte „legale” emise de statul român, iresponsabil psihic, dar și condamnat la închisoare, ca și cum nu ar exista acel certificat. Această dublă ipostază (de bolnav psihic și condamnat penal) este un alt paradox absurd al cazului Bivolaru.
Continuitatea represaliilor la adresa yoghinilor, și în special a lui Gregorian Bivolaru, înainte și după 1989, arată totodată continuitatea funcționării Serviciilor secrete române, care după restructurarea din 1980 au primit un nou nume, SRI în loc de Securitate, dar asta e cam tot ce s-a schimbat la ele. Ca avanpremieră la articolul următor, punctăm aici câteva argumente privind faptul că Serviciile secrete sunt cele care se află în spatele campaniei de discreditare a lui Gregorian Bivolaru și sunt totodată responsabile de hăituirea lui continuă de către organele juridice și polițienești: după 1990, diferite ziare ale căror legături cu serviciile secrete sunt deja dovedite au fost cele care au dat tonul campaniei împotriva sa. Cam toți ziariștii implicați „trup și suflet” în campania împotriva lui Gregorian Bivolaru s-au dovedit a fi informatori, colaboratori, angajați sau chiar ofițeri superiori SRI. Aceste dovezi au apărut ulterior și ne permit ca acum privind în urmă să înțelegem cine a pornit această campanie, cine a întreținut-o și cine a furnizat material pentru ea. În 1992 și 1993, înainte de înființarea CNSAS, înainte ca în mod legal să se poată consulta dosarul lui Gregorian Bivolaru, fragmente din acest dosar apăreau în presă: este vorba exact de înscenările de documentare a unor infracțiuni de drept comun.
Foarte fățiș, SRI-ul este responsabil de inocularea ideii că MISA ar fi o „sectă”, și chiar mai mult, o „sectă periculoasă”. SRI-ul a supravegheat mai mult sau mai puțin legal (sau de-a dreptul ilegal) activitatea MISA de la înființare și până în prezent și l-a urmărit continuu pe Gregorian Bivolaru. Prin urmare, dintre toți „actorii” în cazul Bivolaru, SRI-ul este cel care știe mult prea bine faptul că acesta nu se face vinovat de nicio faptă penală (căci nu are niciun fel de dovezi împotriva lui), dar este și cel mai activ în inventarea de acuzații la adresa lui – exact așa cum a făcut, la vremea respectivă, și Securitatea.
În timpul comunismului, securiștii au dus o luptă inegală, îndârjită, împotriva „yoghinilor lui Bivolaru” și au făcut din Gregorian Bivolaru inamicul nr. 1 al regimului comunist. Acum, SRI-ul este cel care încearcă cu disperare să facă din ura și îndârjirea proprie împotriva unui profesor de yoga o cauză națională.
(va urma)
Citiți și:
Cum adică, Gregorian Bivolaru n-are dreptul la apărare?!
Studiile lui Gabriel Andreescu arată că YOGA a fost în perioada comunistă un real exemplu de rezistenţă colectivă îndelungată
