Yoghinii înţelepţi consideră că a putea înseamnă, înainte de toate, a crede, intens şi cu tărie, în posibilităţile tainice nelimitate ale fiinţei noastre, care trebuie să se afle într-o cât mai deplină armonie cu întregul Macrocosmos. Dar, dacă a şti cu adevărat înseamnă, de fapt, a putea, a crede cu putere reprezintă cu mult mai mult decât atât, căci aceasta exprimă accesul la însăşi puterea divină nesfârşită. Credinţa în noi înşine ca fiind, în realitate, nişte nuclee divine, reprezintă în ultimă instanţă o credinţă puternică în Dumnezeu.
Trebuie, totuşi, să mai precizăm că a crede în mod intens şi necondiţionat în forţa divină nesfârşită care ne poate veni de la Dumnezeu nu este, nicidecum, sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident şi nici nu este o consecinţă a acestora. Din acest punct de vedere profund spiritual, sintagma „a crede în Dumnezeu pentru că…“ aproape că nici nu are sens. Dimpotrivă, „a crede cu putere în Dumnezeu“ înseamnă înainte de toate a crede, în pofida anumitor situaţii care, în aparenţă, ne-ar sugera contrariul. Înseamnă a crede chiar împotriva probabilităţilor, a statisticii, a legii numerelor mari etc. „A crede“ este astfel un verb adversativ, o sfidare, o provocare realizată de tot ceea ce este divin în om şi care este adresată lumii, rânduielilor stupide, răutăţilor de tot felul, legităţilor şi impunerilor ei nedrepte care sunt aparent inexorabile. Noi credem atunci cu tărie în noi înşine şi în Dumnezeu, deşi există în lume moartea, bolile, suferinţele, nedreptăţile, crimele, tortura, delaţiunea, sadismul şi multe altele. În ciuda cumplitului spectacol pe care omenirea îl afişează în prezent, ceva tainic îşi cântă în sufletul nostru credinţa fermă şi neabătută în Dumnezeu.
A crede cu adevărat în noi înşine şi în Dumnezeu înlătură orice dubiu, orice rezervă şi orice motivaţie. „Brusca apariţie a unei imense păsări roşii căzute din cer i-ar pune pe oameni – scria Kierkegaard – faţă în faţă cu un eveniment extraordinar şi senzaţional, care nu le-ar mai îngădui să nege că au de-a face cu un semn divin cert, unul dintre acelea care au fost în mod stăruitor cerute de farisei, scribi şi cărturari. Coborârea de pe cruce a lui Iisus, la Golgota, ar fi putut să fie o asemenea uriaşă pasăre colorată, după ivirea căreia, arhiereilor şi tuturor celor care se aflau în perimetrul acela nu le rămânea altceva de făcut decât să se supună evidenţei, să îngenuncheze şi să cânte osanale.“
Însă nu aşa acţionează Dumnezeu şi nu aşa a înţeles Iisus sintagma „a crede în Dumnezeu“ ori de câte ori a rostit-o şi, mai ales atunci când S-a adresat lui Toma, la opt zile după Înviere. Textele străvechi, atât cele ale creştinismului, cât şi cele ale altor mari religii şi tradiţii spirituale ale umanităţii, arată aproape toate că această realitate esenţială, credinţa, se prezintă ca fiind deasupra oricăror dovezi, fapte constatatoare, înscrisuri, parafe sau obiecte vizibile. Înţelegerea acestor evenimente esenţiale, referitoare la credinţa puternică şi adevărată în Dumnezeu, este deosebit de importantă. „Să vedem şi apoi o să credem“, spuneau arhiereii, ori în această direcţie o contradicţie mai acută aproape că nici nu s-ar putea să existe căci, dacă ei vedeau, nu mai avea niciun sens să se afirme că ei cred în mod necondiţionat în Dumnezeu. Prin urmare, într-o astfel de situaţie, ei nu ar mai fi putut să creadă cu adevărat din moment ce „vedeau cu ochii” fenomene care le impuneau evidenţa prezenţei Divine, împreună cu irezistibila ei putere de anulare a oricărei ezitări.
În realitate, a crede în mod necondiţionat în Dumnezeu înseamnă a trece dincolo de vederea cu ochii fizici. Apostolul Pavel afirmă cât se poate de limpede: „Nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?“ (Romani 8, 24). Sau: „Credinţa este încredinţarea şi dovedirea lucrurilor nevăzute sau, altfel spus, subtile şi spirituale.“ (Evrei 11, 1). Tot el ne indică drumul spre atingerea unei stări autentice de credinţă în Dumnezeu: „Neprivind la cele ce se văd, ci (am adăuga noi, „privind“ prin transfigurare) doar la cele ce nu se văd.“ (2 Corinteni 4, 18).
În textele creştine, credinţa autentică în Dumnezeu este pusă în legătură cu alte trei elemente foarte importante: libertatea (care este opusul robiei), spiritul (care este opusul literei) şi bucuria extatică (ce este opusul întristării ori supărării).
Şi yoga afirmă că credinţa în realitatea noastră divină, în Sinele Nemuritor Suprem Atman şi în Dumnezeu Tatăl, nu trebuie să se sprijine nici pe raţiune, nici pe percepţiile simţiurilor noastre, care ar putea crea iluzia unor certitudini inexorabile. Credinţa puternică ţine, întotdeauna, de un tainic simţământ lăuntric, de o stare de siguranţă absolută, care este obţinută numai prin dovezi lăuntrice, sufleteşti.
Desigur că verbul „a crede“, ca temelie a religiei şi a spiritualităţii, pare straniu; de ce tocmai o vocabulă atât de greu de înţeles, de definit şi de precizat să constituie miezul oricărei căi spirituale autentice?
Nu ar fi putut oare marile spirite care s-au încarnat pe această planetă să găsească o altă vocabulă mai puţin misterioasă, mai accesibilă înţelegerii mulţimii oamenilor şi, la urma urmei – de ce nu ? – mai puţin scandaloasă şi mai puţin derutantă pentru oamenii de ştiinţă, raţionalişti şi logicieni, care nu sunt, totuşi, chiar toţi şi în mod total, de cealaltă parte a baricadei ori, altfel spus, zăvorâţi în prejudecăţi?
Mesajul esenţial al acestei situaţii este că nu trebuie să ne lăsăm niciodată ispitiţi de vraja (ori obsesia) căutării şi aflării dovezilor materiale. Fără îndoială, ele pot fi de ajutor unora dintre oameni dar, cu toate acestea, ele nu au nicio valoare pentru cei care ştiu că „Dumnezeu n-a vrut să-Şi întemeieze Împărăţia Sa spirituală pe nisipul iluziilor (adică al aspectelor exterioare: ştiinţifice, istorice etc.), ci pe stânca de granit a credinţei autentice“. Pentru yoghini, credinţa puternică înseamnă, în realitate, intrarea şi menţinerea în stare de rezonanţă ocultă® cu aspectul în care credem.
Dacă, printr-o credinţă puternică, totală şi necondiţionată în Sinele nostru Divin şi în Dumnezeu, noi ne apropiem în modul cel mai desăvârşit de realitatea tainică şi divină a lui Dumnezeu, dacă ea este calea cea bună spre extazul eliberării spirituale, nu este totuşi mai puţin adevărat că, fără anumite fapte care să o certifice, credinţa noastră rămâne moartă.
Într-adevăr, credinţa puternică nu are nevoie de niciun fel de dovezi, însă trebuie probată. Acţiunile profund benefice şi spirituale care sunt realizate cu o deplină detaşare de scopul propriu-zis al acţiunii, prefac atunci credinţa noastră într-o veritabilă putere creatoare şi îi oferă, totodată, încărcătura energetică şi spirituală necesară trecerii sale din rândul stărilor minunate în acela al realizărilor sublime, din categoria ideilor în aceea a „ideii-forţă“ capabile să transforme umanitatea.
[…] Manifestarea intensă, fermă şi tenace a credinţei de nezdruncinat în Dumnezeu […]