Înţelepciunea este capacitatea esenţială a fiinţei umane rezultată din integrarea armonioasă a experienţei spirituale, prin reflectarea clară şi profundă a lui Dumnezeu în propriul univers lăuntric, Stare a cunoaşterii depline de sine, de revelare a Spiritului Nemuritor (ATMAN), de concordanţă deplină între gând şi faptă, la care ajunge o fiinţă umană cu sahasrara perfect dinamizată. La starea supremă de înţelepciune divină se ajunge printr-o bogată experienţă spirituală, adâncită prin reflexie şi accelerată considerabil prin practica consecventă şi corectă a treptelor superioare ale sistemului YOGA.
Înţelepciunea presupune, deopotrivă, o concepţie generală, armonios integrată prin intuiţie, asupra lumii, asupra omului, asupra poziţiei sale în univers şi asupra realităţii existenţei lui Dumnezeu. Ea implică de asemenea o cunoaştere a valorilor morale de bine divin, adevăr ultim, frumuseţe perfectă, puritate sufletească, dragoste, respect pentru sine şi pentru oameni, iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu, precum şi o credinţă de nezdruncinat în acord cu aceste principii şi valori. Înţelepciunea este o expresie a cunoaşterii profunde şi dominării depline de sine, a unei permanente călăuziri în viaţă după principiile divine, universal valabile ce nu contrazic bunul simţ şi inteligenţa creatoare. Înţelepciunea adevărată reflectă respectul deplin al legilor naturii aşa cum acestea au fost create de înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu.
„Omul înţelept – spune unul dintre profundele proverbe româneşti – face numai ceea ce se poate (respectă permanent legile divine) şi nu orice din tot ceea ce el vrea.” Înţeleptul se străduieşte neobosit să-şi apropie toate marile valori universal valabile, divine care au fost revelate de activitatea spirituală a întregii omeniri în decursul evoluţiei acesteia, timp de milenii. El înţelege, la unison cu Voinţa divină, să aducă o contribuţie efectivă, în măsura propriilor sale puteri, extraordinar de mari (atunci când a atins starea de înţelepciune) la propăşirea spirituală şi morală a omenirii prin acţiuni, opere sau învăţături (ce manifestă şi reflectă armonia, inteligenţa supremă divină), împărtăşite celorlalţi oameni şi, mai ales, prin educarea copiilor în spiritul şi respectul marilor valori divine. Înţeleptul este sever cu sine şi îngăduitor ori plin de dragoste cu ceilalţi atunci când aceştia merită. El îşi construieşte viaţa treptat, punându-şi mai mereu de acord experienţa sa bogată de viaţă şi rodul meditaţiilor sale profunde cu învăţăturile şi revelaţiile primite atât de la Dumnezeu, cât şi de la ceilalţi oameni, de la care el învaţă direct sau află prin scrierile acestora. Înţeleptul consideră că Adevărul Ultim este totul şi de aceea nu se statorniceşte într-o formulă rigidă şi definitivă de viaţă, el este ca un copil, în fiecare moment primitor de noi învăţăminte de la toţi şi toate care îl înconjoară, fiind oricând gata să se corecteze pe sine în caz de greşeală, sub îndemn propriu sau străin; el uneşte statornicia deplină a unei poziţii spirituale şi morale, cu receptivitatea la noi valori autentice, divine; el îşi cunoaşte plin de detaşare adevărata poziţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi, ferindu-se totdeauna de orgoliu sau de o teatrală umilinţă.
Înţelepciunea, rod al unei cunoaşteri superioare, ultime şi generale asupra lumii, inspirate de Dumnezeu, conduce totdeauna la acţiuni benefice, la conduită practică armonioasă, divin integrată şi, în acelaşi timp, face cu putinţă explicaţia şi întemeierea acestei conduite după principiile divine. Înţelepciunea exclude, în aceeaşi măsură, izolarea fără un rost temeinic de oameni şi sihăstria, situarea excentrică în afara vieţii comunităţii, dar şi sociabilitatea superficială, facilă. Înţelepciunea implică, prin urmare, raporturi sincere şi corecte, de prietenie afectuoasă şi dragoste faţă de oameni ce este detaşată de interese şi egoism şi se modulează firesc după gradul de intimitate personală, excluzând, cu excepţia situaţiilor care o impun, vorbirea rece, tăioasă, dar şi o familiaritate excesivă.
Înţeleasă ca o atitudine generală de dăruire faţă de viaţa superioară, faţă de Divin, înţelepciunea este o stare profund integrată şi transfiguratoare. Înţelepciunea, chiar dacă nu presupune un cod rigid de prescripţii de conduită, impune totuşi un întreg şir de comportări practice armonioase, divine, superioare, fiind dublată de acţiuni binefăcătoare concrete, care sunt, înainte de toate, destinate să păstreze echilibrul vital, sufletesc, mental şi spiritual, permiţându-ne să rămânem mai mereu într-o euforică seninătate şi împăcare cu sine, ce atrage adeseori în mod spontan instalarea divinei fericiri nepieritoare (extaz) (stare caracteristică în cazul atingerii înţelepciunii). Toate marile căi spirituale ale umanităţii, printre care un rol de cinste îl are YOGA, au conţinut, au exprimat sau au condus, pe aceia care au ştiut să le înţeleagă şi înainte de toate să le aplice corect, practic, la înţelepciune.
Religiile, YOGA, principiile divine de morală practică, filosofiile autentice, marile creaţii nepieritoare, geniale, literare şi artistice, concepţiile ştiinţifice, obiective, generale asupra lui Dumnezeu, lumii, vieţii şi omului, au alcătuit îndemnuri directe sau indirecte la înţelepciune, uneori ele fiind mai mult sau mai puţin o formulare explicită a unei anumite înţelepciuni. Nu vom cita, aici, pentru a ilustra această noţiune sau pentru a o fundamenta teoretic niciun nume şi niciun titlu de operă: orice indicaţie ar fi de altfel limitativă; ar trebui să ne referim, în acestă privinţă, la spiritualitatea umană, înţeleasă în întregul ei, rod al activităţii spirituale şi divine a tuturor popoarelor şi a tuturor epocilor.
Înţelepciunea, atunci când este o calitate înnăscută, fiind deja dobândită în alte existenţe prin eforturile perseverente realizate de spiritul ce s-a încarnat (de exemplu, practica yoga încununată de succes în altă viaţă) este un dat cu care unele fiinţe umane se nasc. În alte cazuri, înţelepciunea este rezultatul unei experienţe personale şi spirituale atinse prin practica perseverentă yoga, în continuă desfăşurare şi împlinire. Înţelepciunea este capacitatea net superioară de înţelegere şi judecare a lucrurilor şi aspectelor existente, implicând o cunoaştere esenţială adâncă a realităţii, experienţă spirituală bogată, măsură, echilibru deplin între dorinţă şi posibilitate, cunoaşterea lui Dumnezeu din care izvorăşte seninătatea sufletească euforică şi împăcarea cu sine şi cu lumea, inteligenţă urmată de bun simţ în conduită şi în aprecierea justă, obiectivă a evenimentelor şi a realităţii.
Înţelepciunea se dobândeşte în urma unor bogate experienţe spirituale (accesibile cu uşurinţă prin realizarea diferitelor tehnici YOGA) şi se opune exceselor de orice fel. Înţelepciunea presupune cunoaşterea profundă de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii, dar şi stăpânirea de sine însoţită de transformarea lăuntrică, ce sunt mijloace de transformare creatoare a lumii înconjurătoare, de impulsionare creatoare a celor cu care înţeleptul vine în contact.
Prin practica YOGA corect şi perseverent realizată, înţelepciunea nu mai este doar apanajul al persoanelor în vârstă care cunosc cu anticipaţie din propria experienţă consecinţele diverselor acţiuni şi posedă un simţ extraordinar al relativităţii. Unii spun: „Viaţa te înţelepţeşte”, dar cu toate acestea şi la tinerii yoghini este posibilă dezvoltarea înţelepciunii, după felul în care ştiu să înveţe foarte mult atât din experienţa lor spirituală, cât şi din aceea a altora, după modul în care ei ajung să aprecieze faptele într-o perspectivă armonios divină, complex-superioară, corelată şi intuitiv-raţională. Înţelepciunea este o virtute esenţială implicată în finalitatea însăşi a sistemului YOGA, care reuneşte revelarea lăuntrică a existenţei lui Dumnezeu, cunoaşterea teoretică a legilor fundamentale ale Macrocosmosului (care exprimă inteligenţa perfectă, reflectată în mod armonios de Dumnezeu în manifestare) şi înfăptuirea acţiunilor corespunzător cu această treaptă superioară atinsă. În antichitate, conceptul de înţelepciune desemna „echilibrul” deplin al personalităţii, cumpătarea în toate, stăpânirea perfectă şi sublimarea pasiunilor în avantajul cunoaşterii superioare, raţionale, împăcarea omului cu lumea, seninătatea euforică spirituală, trăirea deplină, la unison cu voinţa lui Dumnezeu în manifestare. Stoicii şi epicureicii o defineau ca absenţă a suferinţei, a pasiunii josnice („aponia”, „apathia”) sau ca absenţă a neliniştii, a emoţiei negative („ataraxia”, „adiforia” etc).
Înţelepciunea nu este numai idealul suprem al sistemului YOGA, ci şi al oricărei filosofii prin excelenţă superioare şi contemplative, întemeiate pe ideea antinomiei critice spirit, suflet-trup şi pe principiul autoperfecţionării depline, graţie revelaţiilor divine, a fiinţei umane, ca unică modalitate a acesteia de a se depăşi pe sine. Idealul înţelepciunii a căpătat în Occident o vădită încărcătură laică, întrucât preconizează realizarea fericirii omului într-un sens material şi nu în spiritul transcendenţei spirituale. Cu excepţia sistemului yoga, înţelepciunea are astăzi tot atâtea ipostaze câte filosofii există. Idealul înţelepciunii, în accepţiunea yoghină a termenului este: îmbinarea continuă, vie şi creatoare a teoriei superioare, divine cu practica; înţelegerea necesităţii concret supreme şi, pe această bază, realizarea creaţiei ideale conştiente; participarea la înfăptuirea idealului eliberării spirituale a fiecărei fiinţe umane prin eliberarea tuturor şi al eliberării spirituale a tuturor prin eliberarea spirituală a fiecăruia; depăşirea limitelor de tot felul şi a condiţionărilor obiective şi subiective frenatoare ale progresului prin efortul unit al înţelepţilor şi prin efortul individual de autoperfecţionare şi desăvârşire, pentru asigurarea saltului de la omul egoist, meschin şi mărginit la omul pe deplin integrat în divin şi desăvârşit.
În concluzie, putem spune că înţelepciunea este o calitate şi în acelaşi timp o capacitate esenţială a fiinţei umane, rezultate din integrarea armonioasă a unor experienţe spirituale bogate a unei reflectări clare, profunde şi superioare a lumii, a lui Dumnezeu, sub majoritatea aspectelor sale materiale şi spirituale. Înţelepciunea presupune o echilibrare deplină a dorinţelor cu posibilităţile proprii. Ea se dezvoltă în urma unui proces profund de autocunoaştere, determinând aprecierea obiectivă a lumii nu doar prin judecăţi de valoare afirmative sau negative, ci şi prin judecăţi ipotetice. În cazul celui înţelept nu este niciodată vorba de o resemnare sau de o complacere în inerţie a individului, ci de un mod net superior, dobândit de cunoaştere şi transformare a realităţii ca atare, ce se bazează în special pe cunoaşterea cauzelor care provoacă un eveniment, o situaţie sau pe intuirea obiectivă a motivelor care determină o anumită conduită sau alegere.
Înţelepciunea presupune un stil existenţial armonios şi integrat care nu se raportează la exigenţele imediate, dar nu valorifică în primul rând aceste exigenţe. Ea presupune, de asemenea, umor, detaşare, simţul relativităţii evenimentelor trăite (Jung, de exemplu, vorbeşte despre arhetipul Marelui înţelept). Marii înţelepţi sunt în general înzestraţi cu certe însuşiri extraordinare şi transumane. Înţelepciunea, ca atribut al desăvârşirii spirituale a fiinţei umane poate fi atinsă prin practica perseverentă yoga. Opusul stării de înţelepciune este starea de prostie sau ignoranţă. În timp ce starea de înţelpciune generează fericire şi armonie, prostia dă naştere suferinţei şi dezechilibrului. Marele înţelept Buddha spunea, într-o comparaţie foarte sugestivă, că aşa cum la un car cu patru roţi primele două roţi din faţă pot fi considerate, analogic vorbind, ca fiind ignoranţa, celelalte două roţi care vin imediat după aceea în spate reprezintă suferinţa care urmează după aceea. Prin urmare, starea de ignoranţă (prostie) este întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, urmată de stări de suferinţă sau durere proporţionale.
[…] Starea de comuniune profundă cu energia subtilă a Înţelepciunii Dumnezeieşti, complete, profund… […]