Motto: „Cel ce se va umili va fi repede înălţat către Dumnezeu. Cel ce va fi plin de orgoliu, în felul acesta se va prăbuşi.“
Dintre toate calităţile spirituale deosebite care indică apropierea tot mai mare de perfecţiune a aspirantului yoghin veritabil, umilinţa străluceşte, alături de iubire, precum o nestemată în coroana unui rege. Pe cât de greu este de dobândit, pe atât este ea de dorită şi de preţuită de către toţi căutătorii spirituali autentici. Ea cere, înainte de toate, o integrare divină a elementelor individualităţii fiinţei în Întregul universal al Macrocosmosului. Doctrinele spirituale tradiţionale cer aproape la unison „renunţarea” la „eu” şi al „meu”, care devin relative în raport cu Sinele Divin (ATMAN) şi cu Voinţa dumnezeiască. Focul profund purificator al sacrificiului de sine care este declanşat de umilinţă mistuie astfel imperfecţiunile fiinţei limitate, permiţând Scânteii divine din om (ATMAN) să lumineze nestingherită, propulsându-l totodată pe acesta de la Finit la Infinit, de la potenţialitate la act, de la aspiraţie la realizare. Umilinţa este, într-un anume mod greu de înţeles pentru natura umană obişnuită, cea care îl face pe cel umil (omul) asemenea Stăpânului Suprem (Dumnezeu), printr-un tainic proces de alchimizare şi de transformare a fiinţei. Nu întâmplător, la Cina cea de Taină, Iisus a spălat în prealabil, cu multă umilinţă, picioarele ucenicilor, cerându-le să facă şi ei la fel, la rândul lor, unii cu ceilalţi.
Procedând în acest mod, servindu-i pe alţii cu multă umilinţă, fără a aştepta nicio răsplată, slugile umile fac în scurt timp în sufletul lor loc Stăpânului, devenind aşa cum cu o divină înţelepciune spunea Iisus, „sărace cu Duhul” şi, în felul acesta, ele ajung să fie vrednice de Împărăţia Cerurilor. Aceasta este şi semnificaţia rostirii „cei din urmă vor fi cei dintâi”: cei umili şi simpli sufleteşte vor cunoaşte în scurt timp „frumuseţea cea dintâi”, adică starea dumnezeiască primordială, adamică, androginală. Tot Iisus a spus: „preafericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni Pământul”, dezvăluind prin aceasta un mare mister iniţiatic, şi anume acela că umilinţa este semnul cuceririi de către căutătorul spiritual a Elementului subtil Pământ. Astfel, folosind cu multă inteligenţă tainica lege a analogiei, a corespondenţelor subtile şi a rezonanţei oculte®, fiinţa poate cunoaşte Cerul, căci „ceea ce este jos, analogic vorbind, este precum ceea ce este sus”, iar Pământul, prin calitatea sa tainic matricială, reflectă natura superioară a Cerului. Dobândirea umilinţei ne asigură în realitate câştigarea unui cumul de mari calităţi, căci fiind umili, noi suntem totodată puri, neposesivi, plini de adevăr, plini de abnegaţie, dispuşi să realizăm sacrificii şi, prin acestea, înţelepţi…
Umilinţa nu trebuie însă să fie confundată cu docilitatea, slugărnicia, cu supunerea oarbă şi necondiţionată, prostească şi fără sens. Se spune că pentru a te ridica trebuie să ştii să te apleci. Docilitatea înseamnă într-adevăr a te pleca, dar fără ca simultan să existe dorinţa de a te înălţa. Aceasta provine din slăbiciune, neputinţă, din teama de a nu fi persecutat etc. De cele mai multe ori, docilitatea este un comportament inconştient. Atitudinea de a face mereu sluj, de falsă devoţiune, este adeseori confundată cu umilinţa autentică. Umilinţa se află la polul opus: este o atitudine profund nobilă, demnă, înălţătoare, inefabilă, divină, ea este apanajul celor puternici. Umilinţa înseamnă recunoaşterea profundă şi sinceră a valorii celuilalt şi acceptarea ei, mai ales atunci când aceasta este cu mult superioară valorii proprii, aspect care totdeauna presupune discernământ. Umilinţa mai presupune chiar o anumită admiraţie faţă de omul înţelept, mai ales dacă acesta este recunoscut prin discernământ şi empatie, ceea ce, printre altele, permite ca fiinţa noastră, plină de dăruire şi aspiraţie, să asimileze mult mai repede şi mai eficient energiile divine care sunt manifestate din plin de acel om înţelept. Umilinţa conferă, de asemenea, capacitatea uimitoare de a învăţa foarte repede din greşelile altora şi mai ales din ale noastre, capacitatea care, deocamdată, este accesibilă doar celor care au anumit grad de înţelepciune. Pentru că tocmai umilinţa este cea care ne permite să privim dincolo de ego, ajungem astfel să ne recunoaştem aceste greşeli şi să ni le asumăm cu mult curaj şi responsabilitate. A urmări mai mereu cu fervoare şi perseverenţă asimilarea şi amplificarea stării de umilinţă înseamnă, înainte de toate, a aspira către dăruire, iubire, înţelepciune şi, mai ales, către Dumnezeu.
[…] Starea de comuniune profundă cu energia subtilă tainică a Umilinţei Dumnezeieşti, misterioasă,… […]