Caută cât mai des să revelezi – printr-o profundă transfigurare – sacrul în profan, în obişnuit şi revelează remarcabilul plin de taine în ceea ce apare ca fiind banalitate. Iubirea ne revelează într-un mod tainic sacrul care se află ascuns în profan şi tot ea ne dezvăluie unele dintre legile divine, misterioase, ale lui Dumnezeu Tatăl. Creaţia este fascinantă. Ea este sacră şi, în acelaşi timp, ea este plină de mister.Ea trebuie să fie înţeleasă ca un întreg. În ea, nimic nu se pierde şi nimic nu moare.

(profesor yoga Gregorian Bivolaru)

Pentru fiinţa umană care este plină de aspiraţie şi dragoste pentru Dumnezeu, întreaga existenţă este percepută ca fiind o inefabilă şi profundă suită de experienţe spirituale. Comuniunea spirituală profundă cu Dumnezeu Tatăl şi starea de rezonanţă ocultă^® cu Atributele Dumnezeieşti conferă existenţei fiinţei umane un caracter profund religios, conferindu-i astfel puritate, perfecţiune şi sfinţenie. Pentru ca fiinţa umană să poată trece de la viziunea obişnuită, profană, care este specifică majorităţii oamenilor, la viziunea spirituală profundă şi cuprinzătoare a unei fiinţe spirituale, ce este caracterizată de puritate şi sfinţenie, în universul ei lăuntric (în Microcosmosul ei individual) este necesar să se producă anumite transformări esenţiale, care să permită saltul de la ceea ce este profan şi banal, la ceea ce este sacru şi misterios.

Prin însăşi natura ei, sacralitatea face ca fiinţa umană care este trezită din punct de vedere spiritual să descopere şi să recunoască prezenţa cea tainică a lui Dumnezeu, în feluritele aspecte ale Creaţiei şi ale vieţii în general. Sentimentul înălţător pe care îl conferă descoperirea dimensiuni sacre a existenţei este însoţit întotdeauna de o dilatare amplă a câmpului conştiinţei individuale, ce are loc în primul rând prin intermediul procesului cel tainic al transfigurării. Datorită transfigurării, fiinţa umană intră rapid în stare de rezonanţă ocultă^®cu anumite energii subtile sublime, divine şi are acces instantaneu la o dimensiune superioară a înţelegerii şi experienţei, care o poate conduce apoi rapid la felurite stări spirituale superioare, minunate, generatoare de fericire şi extaz divin (samadhi). Iubirea frenetică, adoraţia, veneraţia, transfigurarea, cosmizarea sunt doar câteva dintre modalităţile spirituale care pot declanşa declicul magic al pătrunderii în dimensiunea sacră a existenţei. Toate acestea alcătuiesc aşa-numita percepţie sacră ce generează manifestarea unei aşa-zise gândiri mitice, al cărei fundament este principiul cauzalităţii unice şi universale, al analogiei şi al corespondenţelor oculte ori, altfel spus, urzeala tainică ce leagă între ele toate fiinţele şi toate nivelurile existenţei şi a cărei sursă primordială este Fiinţa infinită a lui Dumnezeu. Trezirea percepţiei spirituale superioare este totodată şi cheia tainică ce permite trezirea stării magice de sacralitate.

Spre deosebire de gândirea ştiinţifică, ce este specifică determinismului pragmatic, gândirea magico-mitică ne revelează, mai ales prin intermediul înţelegerii transfiguratoare pe care o conferă aplicarea Legii Divine a Analogiei, asemănarea semnificativă ce există între ceea ce este esenţial şi manifestările sub diferite forme aparente ale esenţialului. Trecerea de la gândirea ştiinţifico-obiectuală la gândirea magico-mitică produce întotdeauna o profundă transformare în conştiinţă. Această transformare este percepută în interiorul Microcosmosului individual al fiinţei ca fiind un act magic, adesea uluitor, generator al unor stări de uimire şi de minunare. În cazul percepţiei spirituale caracterizate de sacralitate contrastul aparent dureros al dualităţilor se topeşte şi apoi dispare ca prin farmec şi, odată cu pătrunderea în starea magică de sacralitate, fiinţa trăieşte un minunat sentiment de unitate, în care se contopesc, într-o trăire plină de înţelesuri profunde, esenţa şi aparenţa, şi totodată forma şi substanţa.

În starea superioară, magică, de sacralitate niciunul dintre obiectele percepute nu mai apare ca fiind separat ori distinct în raport cu numele său, iar simbolurile devin identifice cu obiectele pe care le simbolizează. Fiecare obiect particular este atunci perceput ca o expresie vie a simbolului căruia îi corespunde. Aparenta discrepanţă între ceea ce este particular şi ceea ce este general dispare, pentru că starea magică de sacralitate face posibilă revelarea modului tainic în care Dumnezeu face să existe totul, pornind de la ceea ce este esenţial până în cele mai mici detalii existente. În această stare superioară cuvintele, numele şi simbolurile capătă o putere spirituală magică, tocmai pentru că ele sunt atunci identificate cu esenţa realităţii lor.

Starea magică de sacralitate face ca fiinţa umană să poată trece de la profan la sacru şi totodată ne revelează existenţa a ceea ce este supranatural, miraculos, extraordinar, minunat şi uimitor. Ea este numită în tradiţia spirituală orientală adbhuta, tocmai pentru că în această stare este posibilă trecerea dincolo de incidenţa realităţii elementelor fundamentale ale existenţei senzoriale (bhuta). Celui care trăieşte plenar starea magică de sacralitate, porţile Cerului i se deschid şi îi devin cu uşurinţă accesibile, chiar şi atunci când fiinţa îşi trăieşte existenţa în condiţiile specifice vieţii de pe pământ.

În cazul stării magice de sacralitate, constrângerile şi limitările specifice existenţei umane obişnuite dispar ca prin farmec şi, datorită viziunii transfiguratoare profunde asupra realităţii, ce se manifestă în mod constant, fiinţa umană descoperă multiplele semnificaţii divine al existenţei sale individuale şi totodată ale existenţei umane în general. Înţelegerea profund spirituală ce apare atunci când fiinţa umană trăieşte plenar starea magică de sacralitate face să apară un sentiment profund religios şi totodată să se trezească o copleşitoare stare de iubire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Pentru un aspirant spiritual care este totodată un iniţiat ce a deprins deja exerciţiul spiritual al consacrării fructelor acţiunilor sale către Dumnezeu Tatăl sau către unul din aspectele Sale divine, actul spiritual al consacrării reprezintă una dintre modalităţile cele mai accesibile pentru a pătrunde instantaneu în dimensiunea spirituală specifică stării magice de sacralitate. Aşa cum însăşi alcătuirea cuvântului „consacrare” ne revelează („con-sacrare”), acţiunea de a-I consacra lui Dumnezeu roadele unei acţiuni este totodată modalitatea spirituală prin care facem ca acea acţiune să devină sacră şi să aibă apoi, pe întreaga durată a desfăşurării sale, un caracter sacru. Oferirea totală şi necondiţionată a roadelor unei acţiuni lui Dumnezeu Tatăl, ce este apoi urmată de acceptarea de către Dumnezeu a acestei ofrande spirituale, prin intermediul răspunsului afirmativ pe care fiinţa umană îl primeşte la consacrarea făcută, face ca instantaneu respectiva acţiune să fie sfinţită de către Dumnezeu şi să se desfăşoare apoi într-o dimensiune sacră a existenţei. A consacra lui Dumnezeu Tatăl înseamnă totodată a consfinţi, a conferi un caracter durabil şi solid, tocmai pentru că o acţiune ce este consacrată în mod integral şi necondiţionat lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu o acceptă în urma consacrării, este de fapt o acţiune divină, ce Îi aparţine în totalitate lui Dumnezeu şi care are, prin urmare, un caracter sacru şi etern. Tocmai de aceea, sau cu alte cuvinte pornind de la înţelegerea profundă a importanţei spirituale a actului sacru al consacrării către Dumnezeu, un veritabil aspirant spiritual ar trebui să îşi amintească în permanenţă următoarele cuvinte pline de înţelepciune:

„Umple-ţi zilnic inima cu dorul cel arzător de Dumnezeu. Năzuieşte din tot sufletul să-L serveşti pe Dumnezeu, aşa cum se cuvine, în mod total şi necondiţionat. Să ştii că, în practică, având în vedere grandoarea nesfârşită a lui Dumnezeu, niciun serviciu uman nu este vreodată capabil să o egaleze. Ştiind aceasta, fă tot ceea ce poţi, cât mai bine, consacrând cu sfinţenie toate fructele acţiunilor tale importante lui Dumnezeu. Dacă aspiri să atingi chiar în această viaţă starea de eliberare spirituală, transformă neîntârziat viaţa ta într-un sui generis rug sacru şi arde în el toate dorinţele tale individuale egoiste, până când nu mai rămâne din ele decât cenuşa. Nu uita ca întotdeauna să oferi în totalitate fructele tuturor acţiunilor tale lui Dumnezeu, prin actul cel sacru al consacrării”.